O simplă discuţie politicoasă ce deviază în replici acide şi dure – aceasta e tema filmului-piesă de teatru Doamne! Ce măcel, în regia lui Roman Polanski. O cronică semnată, ca de obicei, la rubrica Ecran, de dna Ilinca Belciu.
Un spectacol ridicol, la limita absurdului, o întâlnire pe muchie de cuţit.
O comedie simplă şi intensă, despre aparenţele onorabile ce ascund, în fond, o agresivitate latentă, lipsită de scrupule ori măsură. După un incident al copiilor petrecut la locul de joacă, două familii (soţ şi soţie) ajung faţă în faţă pentru a discuta şi analiza delicata situaţie a acestora. Doar că simpla discuţie politicoasă deviază în replici acide şi dure. Roman Polanski aduce în prim-plan agresivitatea părinţilor, trecând în planul îndepărtat gestul lovirii lui Ethan, copilul familiei Longstreet, de către Zachary Cowan. Cele 79 de minute de discuţie sunt intense şi de-a dreptul surprinzătoare. Polanski regizează acest film-piesă de teatru în acelaşi decor, concentrând acţiunea pe modul în care evoluează discuţia sau mai degrabă degenerează, într-un dialog palpitant în care jocul puterii, pierderea măştilor fiecăruia în parte, precum şi interpretarea savuroasă te ţin lipit de scaun. De la curtoazie la o discuţie aprinsă e doar un pas şi totul ţine de capacitatea de reacţie şi disimulare a partenerului de joc. În fond, e un joc al nervilor şi al rezistenţei mentale. Patru actori de primă mână (Kate Winslet, Jodie Foster, John C. Reilly şi Christoph Waltz) răbufnesc într-un spectacol ce frizează ridicolul şi absurdul. Două familii cu un statut social diferit ajung să se certe tăios, stârnind râsul, dar şi zâmbete amărui. Iniţial părea o discuţie relaxată pe seama disputei copiilor, dar, cu o uşurinţă ieşită din comun, discuţia capătă dimensiuni intrusive. Doamne! Ce măcel! se derulează în timp real, unitatea de timp, loc şi acţiune este cea p
