E o constatare banală că valoarea unui scriitor e dată de stofa criticilor care s-au aplecat asupră-i. Potrivit acestei logici, nu ce a scris autorul contează, ci felul cum s-a oglindit în mintea criticilor.

Detaliul acesta face ca identitatea autorului să se schimbe odată cu judecăţile estetice pe care le primeşte, modificarea mergînd pînă acolo că, după cîteva generaţii, nu-l mai putem judeca decît prin mijlocirea verdictelor care i-au fost puse în seamă. Se petrece astfel o deformare benignă al cărei rezultat este o schimbare a conturului personal, ceea ce e un alt fel de a spune că o analiză de excepţie creează imaginea autorului pe care pretinde a-l comenta.

În această privinţă, cazul autorului din Humuleşti e fascinant. Anticipînd, deşi Creangă nu e un autor cult, cazul lui e o problemă de filozofie cultă, depăşind marginile unei chestiuni de judecată estetică. Căci diaconul răspopit, al cărui nimb auctorial are un farmec pentru care ar trebuie să-l invidieze mai toţi clasicii noştri, diaconul acesta ridică trei teme de reflecţie: legătura dintre talent şi erudiţie, dintre geniu şi limbă şi dintre notorietate şi operă.

Să încep cu ultima: aura de fascinaţie pe care o exercită azi Creangă ţine cu precădere de portretul pe care criticii i l-au urzit. Cu exemplul cel mai convingător, fără Viaţa şi opera lui Ion Creangă (1964), autorul Amintirilor din copilărie nu ar fi devenit un personaj de legendă al istoriei literaturii române. Exagerînd tocmai din nevoia de a întări nuanţele, meritul literar al lui Creangă este că G. Călinescu a scris despre el. Poate că peste 50 de ani Creangă nu va mai fi citit, în schimb textele lui Călinescu despre el vor fi, şi acest detaliu va fi îndeajuns ca să-i asigure posteritatea. E un privilegiu de rang providenţial ca un povestitor rustic să aibă norocul de un critic al cărui condei să-l ridice