Blaga spunea că „în societatea modernă, mediocritatea trebuie să se specializeze, omul de geniu nu neapărat“. Despre meditaţia unui student care se întreabă ce face un doctor să fie bun. În ultima vreme, tot mai multă lume mă întreabă ce fel de doctor îmi doresc să fiu. Înghit în sec. Sunt anul trei, printre primii din an, şi fac cercetare de vreo trei semestre. Aştept câteva secunde şi spun pe jumătate frustrat: „Neurolog sau psihiatru, în orice caz, ceva ce are legătură cu creierul. Sau poate cercetător“. De fapt, asta înseamnă, pe scurt, că nu am încă idee ce vreau de la viaţă. Speram să găsesc răspunsul la întrebarea asta, în luna mai, la o conferinţă despre orientarea postuniversitară organizată de Societatea Studenţilor în Medicină din Bucureşti. În timp ce prietenii mei termină facultatea şi fac lucrările de licenţă, eu aşteptam să am nişte indicii vagi spre viitoarea mea viaţă şi specializare. Sala e plină. În faţă sunt rezidenţi, doctori specialişti şi profesori care vorbesc despre cum e să fii internist, cardiolog, chirurg sau obstetrician. Eu voiam ca un neurolog sau un psihiatru să vorbească de viitorul meu, dar pentru domeniile astea nu a venit nimeni. O frază spusă de profesorul Bruckner la conferinţă a rămas însă lipită-n gând: „Toţi doctorii de aici sunt mânaţi de pasiune şi dragoste pentru calea pe care şi-au ales-o“. Am încremenit: eu ce cale aleg, care mă pasionează cu adevărat? Mulţi din colegii mei ştiu din anul I ce vor să facă. Unii lipsesc de la cursuri pentru că stau să facă practică, înainte cu şase ani, acolo unde cred că e viitorul lor. Am fost tentat de multe ori să fac la fel, dar mintea mea revine mereu, ca un pendul, la incertitudine. Curiozitatea mă trage de mânecă supărată. Ce mi se potriveşte până la urmă? Medicina de familie: un posibil răspuns? Mediciniştii sunt în general încântaţi de specializările care aduc