La Zidul Chinezesc, în Piaţa Tien an Men, la Muntele de Jad sau la Pădurea de Piatră, spiritul acestei civilizaţii îşi arată faţetele, fără să se dezvăluie. N-am înţeles nimic din China. M-am aflat acolo două săptămâni în 1997, împreună cu încă patru scriitori: prozatorul Eugen Uricaru, poeţii Ion Mircea şi Vasile Dan şi criticul literar
Aveam 50 de ani, ca şi colegii mei, dar înţelepciunea vârstei nu mi-a ajutat. Aşa cum nu mi-au fost de folos nici cărţile despre China citite înainte de călătorie.
Ajuns la faţa locului mi-am dat seama că mulţi autori europeni simulează, de fapt, înţelegerea stilului de viaţă din imensa ţară orientală, scriind o eseistică extatică, nerelevantă. Abia mult mai târziu, stând de vorbă, ore întregi, cu eminentul sinolog Constantin Lupeanu, am reuşit să-mi fac, cât de cât, o idee despre lumea de acolo.
De neînţeles pentru „nasuri lungi"
Totul mi se părea absurd şi ininteligibil, începând cu Zidul Chinezesc. Deşi m-a impresionat grandoarea construcţiei (ce bine ar fi fost să fi existat şi la noi, românii, în 1944, un zid de netrecut, măcar în nord-estul ţării!), nu-mi dădeam seama ce rost are să înalţi un zid lung de 6.400 de kilometri, înalt de 8 metri şi lat de 6,5, în condiţiile în care o spărtură în el de numai o sutime de kilometru ar permite unei armate întregi să invadeze teritoriul păzit cu străşnicie.
Noroc că eram toţi veseli, asemenea unor studenţi. Cinci bărbaţi însumând, ca vârstă, 250 de ani ne purtam ca nişte adolescenţi, bucurându-ne de tot ceea ce vedeam. În ceea ce mă priveşte, am păstrat în amintire situaţii şi întâmplări importante numai pentru mine, pe care nu ar avea cum să le valorifice un filosof al culturii.
Spiritele şi prăpastia sinucigaşilor
M-a mirat, de exemplu, faptul că majoritatea chinezilor nu ne consideră pe noi „albi", aşa cum noi îi considerăm
