Numele d-lui Niculae Gheran ni-l evocă automat pe cel al lui Liviu Rebreanu, al cărui editor devotat a fost într-un răstimp de patru decenii, ajungînd cu seria de Opere pînă la al 23-lea tom. Este, foarte probabil, cea mai impunătoare ediţie, integrală şi critică, de care literele române beneficiază pînă-n prezent. Dar... e suficient atît? în optica cititorului comun, numele editorului e aspirat îndeobşte de cel al autorului editat, riscînd a se anonimiza ori cel puţin a primi doar o ingrată conotaţie marginală. De facto însă, un editor de calitate se cuvine a fi un istoric literar cu o temeinică pregătire, nu doar dedat la migala trudei pe porţiuni specializate, ci şi dispunînd de-o perspectivă asupra ansamblului. în cazuri ideale, să fie dublat de un moralist şi de un scriitor. Un atare caz ideal să recunoaştem că este dl N. Gheran. Puterea de muncă benedictină, impresionanta tenacitate, meticulozitatea pilduitoare pe care le învederează au ca suport o personalitate acuzată, o reactivitate dintre cele mai vii, mergînd pînă la a pune în relief, alături de figura scriitorilor de care se ocupă, propria sa figură. Aceasta nu se mai mulţumeşte, prin forţa lucrurilor, a sta în spatele camerei de filmat, ieşind în faţă. Ştiinţa acumulată cu pacienţă pe spaţii extinse, scrupulele cercetării parcă niciodată satisfăcute în ochiul unei exigenţe insaţiabile se asociază cu pulsaţiile umorale, precum o integrare a lor în imanenţa unei fiinţe: "A fost să fie ca urmaşii daco-romanilor, socoteşte dl. Gheran, să ia viaţa într-o doară, simţind ancestral momentul cînd să fie serioşi, cînd nu mai e de glumă. Din această pricină nu prea mi-au plăcut confraţii mereu sobri şi serioşi ce nu ştiu să rîdă, mesianici prin excelenţă, cărora li s-ar cuveni parcă să le mulţumim continuu că există. Zîmbetul nu le este prieten, iar cînd, din motive regizorale, încearcă să rîdă, rînjesc. Este