Una dintre cele mai inspirate măsuri de restructurare a cheltuielilor în sistemul public de sănătate, desfiinţarea pseudo-spitalelor în care medicii nu mai făceau de mult timp medicină, s-a tranformat într-o tânguire publică atât de primitivă încât ţi se face jenă. Avalanşa de argumente contra, care se prăvăleşte de câteva săptămâni în spaţiul public, nu va contribui cu nimic bun la naşterea unei dezbateri adevărate, cât timp nimeni nu discută, calm şi lucid, temele importante: oportunitatea închiderii respectivelor unităţi, cât de corect gestionează, în fapt, Ministerul Sănătăţii reducerea acestui tip de cheltuieli, ce alternative raţionale le rămân comunităţilor direct afectate de decizia guvernului.

Am văzut, în schimb, un cocktail periculos de populism şi de perfidă manipulare , un mecanism mediatic care operează intens şi exclusiv cu argumente emoţionale. Cum altfel poate fi interpretat joint-venture-ul dintre politicieni, medici şi o parte a presei, care abordează problema precum necrofagii şi se servesc cu cinism inclusiv de decesul unor oameni? Cum poate fi catalogată relaţia directă de cauzalitate pe care oameni politici, medici şi jurnalişti o stabilesc, în prime-time şi fără cele mai mici indicii, între moartea unui cetăţean şi desfiinţarea unui nenorocit de spital în care, probabil, singurul avantaj era că şpăgile încasate de medici erau ceva mai reduse decât într-o unitate cu mai multe pretenţii?

În prezent, aceste echipaje de intervenţie rapidă nu fac decât să contracareze, din interese meschine, o măsură de reformă, nu doar necesară din raţiuni financiare, ci cu potenţial de a deschide calea spre creşterea calităţii actului medical.

Mai este ceva strident în toată această pâclă care pune discuţiile despre închiderea unor spitale şi centre de sănătate locale pe o pistă greşită: parteneriatul ad-hoc dintre medicul afectat de măsură ş