Societatea umana evolueaza, ea nu asteapta sa vina antropologul sa-i justifice existenta. Si nici nu poate fi studiata ca un obiect, din exterior. Comunitatea umana se percepe pe sine ca un microcosmos, un cosmion, o reproducere in mic a marelui Cosmos. Armonia sa existentiala tine de racordul cu sursa, de unde vin si principiile ordinii sale. Acest microunivers e luminat dinlauntru de catre oamenii care-l sustin, pentru ca il considera o conditie a propriei impliniri. Comunitatile umane se configureaza si se articuleaza politic dupa gradele de iluminare a constiintei, de la deschiderea existentiala la inchiderea egolatra, de la ordine la dezordine. "In structura oricarei comunitati se vor regasi mereu doua aspecte fundamentale: organizarea in vederea rezolvarii problemelor pragmatice ale existentei si reprezentarea proprie a adevarului ordinii" (p. 34). Filosofia lui Voegelin propune regindirea premiselor fundamentale ale reflectiei asupra omului si a formulelor de agregare ale constructiilor sale politice, propune - practic - o noua stiinta politica, intim legata de viziunea sa asupra filosofiei istoriei si asupra profunzimilor constiintei, o stiinta politica dincolo de limitarile pozitiviste. Paradigma pozitivista este intens criticata, atit in ce priveste premisele, metoda, cit si prioritatile sale, absenta interogatiei metafizice si multe altele. Pozitivismul incearca sa propuna aceeasi metoda atit pentru stiintele naturii, cit si pentru stiintele sociale, or, asa ceva este imposibil. Voegelin cere inlaturarea "tiraniei metodei", iesirea din canonul apriorismului metodologic si recunoasterea unei bogatii de experiente care ne pot apropia de structura realului si de ecuatia nefalsificata a existentei, a ansamblului om - societate - cosmos - Dumnezeu, sau a ceea ce autorul numeste "structura cuaternara a fiintei". Noua stiinta politica trebuie sa contina o teorie