Al doilea roman, Lapte şi miere (2010), vine să confirme faptul că Jean Mattern este un romancier obsedat de rădăcinile istorice ale tragediilor unui secol blestemat: aşa cum promisese, prozatorul aşază în centrul romanului un bănăţean de origine franceză, iar ca centru de greutate al naraţiunii fuga acestuia din Timişoara anului 1944. Aflat pe patul de moarte, bătrânul nu mai doreşte altceva decât să afle ce s-a întâmplat cu prietenul său din tinereţe, violonistul Ştefan Drăgan, pe care l-a văzut pentru ultima oară în gara din Budapesta, în acelaşi teribil an 1944. Sarcina investigaţiei cade asupra fiului său, Gabriel. Un roman de o extremă sobrietate şi delicateţe, Lapte şi miere continuă aventura rememorării, pe care autorul o începuse în Băile Kiraly.

II

Simţeam cum febra îmi cuprinde trupul, val după val. Cu toate acestea, aproape că-mi făcea plăcere să urmăresc cum, pas cu pas, centimetru cu centimetru, căldura mi se răspândea prin membre, îmi deschidea porii, mă anestezia din cap până-n picioare. Ca şi cum întreaga mea făptură ar fi devenit obiectul unui straniu experiment chimic. La sosire, trebuie că vreo infirmieră îmi dăduse o cămaşă de spital, căci simţeam cum pânza mi se lipeşte de spate. Uneori, senzaţia de plăcere era atât de puternică, încât mă temeam să nu murdăresc aşternuturile – spaimă pe care o cunoşteam prea bine şi pe care o trăisem adesea în dormitorul internatului când în zori, trezindu-mă din vis, îmi simţeam sexul întărit sub cearşafuri, fără voia mea –, dar plăcerea de acum nu avea nimic erotic sau, în orice caz, nimic sexual. Singurul lichid care se scurgea din mine era sudoarea. Mă cufundam în moliciune şi-n pânze albe şi n-am nici cea mai vagă idee cât timp am petrecut astfel.

Dar îmi aduc aminte că dalele erau galbene.

Să spui că în urmă cu câteva luni totul se întâmplase prea repede ar fi o formulare facilă, c