La Philippide, monotonia tematică se corijează prin desfăşurarea unei palete multicolore de mijloace stilistice, prin introducerea unei fericite dezordini lingvistice, imagistice şi prozodice. Tehnica autorului pare desăvârşită încă de la primele poezii.
Aur sterp şi Stînci fulgerate demonstraseră neobişnuite disponibilităţi pentru figurile fonetice, legate de prozodie; în marile poeme din Visuri în vuietul vremii şi Monolog în Babilon, pe primul loc urcă figurile sintactice (enumerările, în vaste enclave descriptive), avînd drept scop ultim hiperbola complexă.
Prima poezie, deja citată, din primul volum excepţional (Visuri în vuietul vremii) cuprinde următorul fragment:
„În piaţa public-a simţirii noastre/ Răcnesc trompetele tembele./ Dar unde-s visurile-albaslre./ Rănite vechi violoncele/ Care cîntau în sufletele noastre?[...]
Şi-acum destul!/ De-aici se-ntinde Tărâmul ţărilor necercetate,/ Terra incognita. Mari spaţii albe./ Pe harta sufletului meu din acest an/ Pe cel mai sudic promontoriu/ Stă ultimul tasmanian“ (Promontoriu)
Se află aici concentrate cîteva dintre procedeele pe care se bazează poezia „philippină“.
Deşi fără frecvenţa şi ingeniozitatea din primele poezii, figurile fonetice rămîn prezente, în special aliteraţiile (trompetele tembele, vechi violoncele), dar nu numai ele: figura fonetică a rimei şi structura ei prozodică prezintă o mare importanţă. Varietăţile metrice constante nu şochează: în cele 12 versuri reproduse, înregistrăm 4 tipuri de metri (alexandrin clasic, endecasilab, nonnasilab şi octosilab) cu neînsemnate licenţe; le acompaniază o melodie iambică neîntreruptă.
Interesantă este rima, figură fonetică decisivă: rime ingenioase şi agramaticale (tembele – violoncele, noastre – albastre, an – tasmanian) stau alături de rime identice (noastre – noastre), utilizate în permanenţă de Phi