Conform ultimelor sondaje, Vladimir Putin va continua să domine viaţa politică a Rusiei şi după 4 martie a.c., chiar dacă bazinul electoral al actualului premier şi-a mai redus între timp din volum.

Pentru standardele unei democraţii occidentale, o asemenea durată şi asemenea cote ale succesului la vârful statului reprezintă o excentricitate de tipul accidentului istoric.

În sistemele democratice mature, mecanismele politice şi sociale permit extrem de rar, până şi celui mai talentat şi abil politician, o astfel de longevitate şi o amprentă atât de apăsată pe destinele ţării, mai ales în zilele noastre.

Dar Vladimir Putin nu intră în cursă pentru a atrage simpatia unui electorat de tipul celui german, francez sau american, iar ambiţiile sale nu sunt nici ele inhibate de un cadru legislativ imuabil.

Din contră, Putin joacă în Rusia, un loc în care numai capriciul liderului de la Moscova, siguranţa sa de sine dată de popularitatea pe care şi-a consolidat-o în rândul unei bune părţi a populaţiei şi controlul masiv pe care îl are asupra serviciilor de informaţii l-au împiedicat în 2008 să nu schimbe peste noapte legea, astfel încât să poată candida la alegerile prezidenţiale pentru a treia oară consecutiv.

Avea la acel moment toate pârghiile pentru aşa ceva, dar a ales să nu o facă.

A optat, în schimb, pentru formula mult mai elegantă, după standardele locale, a unui aranjament de culise, încă unul, pentru retragerea pe postul de prim-ministru şi scoaterea la înaintare un vechi şi de încredere colaborator de la Sankt Petersburg precum Dimitri Medvedev, omul care i-a confirmat în ultimul deceniu şi jumătate că ştie când să intre în arenă şi când să se retragă, unde să intre şi, la fel, unde să se retragă.

În parte, formula din 2008 s-a dovedit elegantă inclusiv pentru relaţia ambiguă a Moscovei cu capitalele vestice şi a acestora d