Pentru mine, 2011 a fost un an amestecat, fără mult sens, absurd în multe privinţe. Realizările anului s-au petrecut în lumea cărţilor. Anul acesta a apărut convorbirea în volum pe care am purtat-o cu marea soprană şi profesoară Virginia Zeani: Canta che ti passa – Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu, Editura Galaxia Gutenberg.

Cartea s-a bucurat de un splendid succes. Adică, un succes imens într-un grup relativ mic de cititori. Este genul de succes care îmi place tot mai mult. Imens pentru cît mai puţini – am ajuns la concluzia că acesta e succesul adevărat, că aceasta e scara justă a succesului. Sigur, puţini sînt cei preocupaţi de operă şi, dintre ei, doar o parte ştiu bine cine este Virginia Zeani. Pentru ei, cartea aceasta a fost o mare bucurie şi am primit, emoţionat, zeci de mesaje entuziaste din toate colţurile ţării. Nu multe, doar cîteva zeci. Cartea s-a lansat succesiv la Tîrgu Mureş, Cluj şi Bucureşti, în luna mai. Virginia Zeani povesteşte pe larg despre viaţa şi cariera ei. Un destin uluitor! Cu această carte, Virginia Zeani ataşează calităţilor ei fantastice de soprană şi profesoară încă una, cel puţin de acelaşi nivel: aceea de povestitor.

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceAleg un fragment, care mie îmi place mult. Sîntem în 1947, în primăvară. Virginia Zeani are 22 de ani şi ajunge la Milano, după o plecare dramatică din România – plecare ce avea să fie definitivă. Este săracă, nu cunoaşte pe nimeni într-o lume epuizată de războiul mondial. Ştie, doar, că vrea să cînte şi are o încredere imensă în propriul destin artistic. Iată fragmentul:

„La cîteva zile după ce am ajuns la Milano, i-am cunoscut pe colonelul Giovanini şi pe soţia lui. Doi oameni admirabili. El era un colonel pensionar, trăia modest împreună cu soţia şi nu aveau copii. Mi-au cumpărat un cadou pe care