La inceputul lunii ianuarie, Noua Zeelanda si-a pus pe fata valul cernit, pregatindu-se sa-l conduca pe ultimul drum pe unul dintre marii ei fii: Edmund Hillary, cuceritorul varfului Everest. Sir Edmund, fiindca dupa o asemenea isprava regina Elizabeta l-a innobilat prompt, pe cand autorul performantei inca se mai lupta cu nametii de pe pantele coboratoare ale muntelui invins. Iar noi toti, cei ce puteam fi martorii emotionati ai acelui triumf uman, am ramas cu sentimentul ca in preajma noastra, dinaintea ochilor nostri chiar, a mai cazut o limita considerata pana ieri-alaltaieri vesnica si de netrecut.
Acum, cand pana si la o noua debarcare pe Luna am fi in stare sa frunzarim stirea ca pe o relatare de fapt divers, mereu cu diversele noastre urgente terestre in minte, ascensiunea lui Hillary pana in punctul cel mai apropiat de cer unde pamanteanul poate ajunge pe propriile sale picioare ne pare scoasa dintr-un album vetust, cu fotografii ingalbenite de vreme. Dar in 1953 realizarea era de-a dreptul senzationala. Trecusera abia cinci decenii de cand Roald Amundsen infigea un steag al victoriei la Polul Sud, jungla Amazonului era inca vag explorata, iar abisele oceanice il asteptau rabdatoare pe Jean-Jaques Cousteau, cu programul ecologic si minisubmarinele sale performante. Prin urmare, planeta mai avea multe provocari - era sa spun: mai avea multe de oferit, uitand pentru o clipa ca ea nu oferea nimic, toate trebuiau smulse. Iar una dintre marile provocari erau tocmai cei 8.848 de metri ai piscului Chomolungma, ceva mai cunoscut de occidentali sub numele sau anglo-saxon, Everest. Alte piscuri din Himalaia, "Acoperisul lumii", cazusera treptat, invinse de rezistenta fizica si de tenacitatea altor exploratori, dupa ce isi recoltasera, fireste, partea lor de victime. Everestul, pana la Hillary, era si el in situatia de a contabiliza expeditii esuate si