Vibratoul intens, pasional, apăsat şi persistent al primelor note instituie tonul general al melodiei Amen. E cel mai „cohenian” dintre toate cântecele acestui album, al cărui centru de greutate e plasat în perimetrul singurătăţii iremediabile – singurătatea de după suferinţă, resemnare şi moarte.

Căzut ca o pecete a destinului, cuvântul amin pune capăt nu doar ordaliilor prin care îi e dat să treacă poetul-cântăreţ, dar şi creaţiei. Iubirea şi ura, violenţa şi disperarea, decăderea fizică şi extincţia morală stau sub semnul unei expieri acceptate, dorite, care invită la o nouă renaştere. Fiecare strofă a textului e introdusă de promisiunea repetiţiei, „Tell me again”, şi continuată de marca temporalităţii, „when”. În felul acesta, povestea se reia cu fiecare nouă frază muzicală, crescând şi descrescând la infinit: „Tell me again/ When I’ve been to the river/ And I’ve taken the edge off my thirst/ Tell me again/ We’re alone & I’m listening/ I’m listening so hard that it hurts.”

Surprinzător de aspră când cântă- rosteşte primele versuri, tonalitatea lui Cohen se îndulceşte pe parcurs, pentru ca în final ea să se topească în magma îndurerată a „ororii” şi „murdăriei” care au dizolvat inocenţa vieţii şi au distrus albul imaculat al zilei. Dubiul, speranţa pipernicită, remuşcarea devenită formă de existenţă, durerea anesteziată de dorinţă indică atingerea unei limite pe care n-o poate alina decât moartea. Fiecare din strofele cântecului sugerează că ne aflăm într-un discurs post-mortem, că „rostirea” cântăreţului e un sunet straniu ce vine de dincolo de mormânt. Vibraţia care domină debutul cântecului e înlocuită treptat de sunetul tânguitor al viorii şi de răceala, de stridenţa în cheie minoră a instrumentelor de suflat, diluată de sintetizatorul bass (synth bass) în ritmicitatea hipnotică a căruia se pierde, finalmente, întregul edificiu sonor. @