Deşi credeam că lenea, ignoranţa şi „ţăţismul” cronic sunt bolile naţionale ale românului, de curând am mai adăugat o maladie la dosarul stufos al tulburărilor noastre. Paranoia. Dar ca orice trăsătură a caracterului nostru, paranoia asta e nu cu două, ci cu mii de tăişuri. Şi mai are şi o componentă contradictorie. Iar cel mai bine s-a văzut acest lucru în primele zile ale recensământului populaţiei.
Încă un motiv să bănuim bănuieli. Asta înseamnă recensământul pentru cei mai mulţi români. Problema cea mai discutată în primele zile a fost dacă dezvăluim sau nu CNP-ul recenzorilor care ne trec pragul. Motivul isteriei? Se vor frauda alegerile cu listele CNP-urilor, furate cu acordul nostru! Un zvon lansat, v-aţi prins (măcar unii dintre voi), de politicieni. Evident, hoţul vede jaful şi în somn. Problema nu este „mind game"-ul pe care îl fac ei cu noi, ci că noi o muşcăm de fiecare dată. Acum, am înghiţit, fără sare şi piper, găluşca persecuţiei. Toată lumea s-a revoltat atât de mult din cauza obligaţiei de a oferi preţiosul cod numeric personal, încât autorităţile au zis pas: nu e obligatoriu. Apoi s-au răzgândit: ba e obligatoriu.
Nu e bine nici rău, din punctul meu de vedere, mai ales că vorbim de date personale, aşa că oricine are dreptul să şi le protejeze. „Cârligul" acestei revolte a românilor este însă sinceritatea. Adică, supărarea nu a fost onestă. Mă intrigă şi mă amuză cât de apăsat ţinem degetul pe CNP, acoperindu-l pentru recenzori, dar cât de uşor ne vărsăm viaţa personală, cu beţii, chiloţi şi amanţi, pe Facebook. Cât de speriaţi suntem să nu fim urmăriţi şi ascultaţi în timpul convorbirilor telefonice, dar cât de simplu răspundem la întrebările aşa-ziselor sondaje, tot la receptor. Cât de suspicioşi suntem faţă de cei care ne cer indicaţii pe stradă, dar cu câtă nonşalanţă completăm, cu număr de buletin, CNP, număr de telefon, formulare mi
