Revoltele din Libia şi mai cu seamă modul în care a fost vânat şi ucis colonelul Gaddafi le-au amintit europenilor de Revoluţia din 1989.

Trebuie spus de la bun început că motivele pentru care libienii au vrut prăbuşirea regimului Gaddafi, diferă radical de motivaţia pentru care românii au ieşit în stradă în urmă cu aproape 22 de ani. În afară de libertate, românii voiau un trai decent, voiau căldură în case, lumină şi mâncare. Libienii au cerut în cele opt luni de revoltă un singur lucru: libertate. Există însă şi o serie de asemănări între evenimentele din '89 şi revoltele din Libia.

Lideri grandomani, catalizatori ai furiei

În primul rând, este identic modul în care cei doi catalizatori ai furiei populaţiei, dictatorii Ceauşescu şi Gaddafi, erau priviţi de oamenii obişnuiţi. Ambii sufereau de grandomanie şi sfidau poporul prin luxul în care trăiau. Gaddafi, provenit dintr-un trib neimportant, s-a impus în faţa poporului său şi în faţa liderilor lumii prin bogăţia afişată, extravaganţele îi erau tolerate de frică (represiune) sau din interes (petrol). În cazul lui Nicolae Ceauşescu, provenit dintr-o familie săracă, un exemplu de grandomanie este construirea Casei Poporului. Cei doi conducători se mai aseamănă şi prin faptul că erau total rupţi de realitate. Şi Gaddafi, şi Ceauşescu au crezut până în ultima clipă că revoltele sunt sub control, că ,,poporul îi iubeşte şi că tot ce au realizat a fost spre binele oamenilor.

Ceauşescu (dreapta) a fost primit de Gaddafi, la Tripoli, în 1974

S-au ţinut cu dinţii de putere

Colonelul Muammar Gaddafi declara în februarie într-un interviu la BBC, la două săptămâni de la izbucnirea revoltelor în Libia, că ,,poporul îl iubeşte, că libienii şi-ar da viaţa ca să-l apere". Şi Ceauşescu a crezut în 1989, după izbucnirea evenimentelor de la Timişoara, că situaţia este sub cont