Pentru cei îngroziţi de amploarea mizeriei jurnalistice deversate odată cu moartea regizorului Sergiu Nicolaescu, avem o veste proastă: lucrurile nu se vor opri aici.
Dacă petrolul şi gazele naturale sunt pe terminate, iar omenirea stoarce acum ţiţei şi gaze din piatră seacă, resursele de jeg jurnalistic abia încep să fie explorate, în această materie suntem cam cum eram cu petrolul şi gazele înaintea erei industriale.
Acum mult timp, pe la începuturile meseriei de jurnalist, când internetul era inexistent sau abia se născuse, aveam tot timpul impresia, nu ştiu de ce, că cititorii ziarului la care lucram sunt deopotrivă exigenţi şi inteligenţi. Prin urmare, ca să nu-i pierd de clienţi, mă străduiam să mă ridic la standardele lor. Treabă deloc uşoară, câtă vreme în afara banului pe care omul îl dădea zilnic pe ziar, nu aveam nici un alt instrument de a-i cunoaşte opţiunile, preferinţele, punctele de vedere. Totul se făcea empiric, pe ghicite: oare ce-o vrea cititorul, oare ce-l interesează, de ce are el nevoie cu adevărat? Deştepţii care pretindeau că ştiu ei ce vea cititorul nu ştiau, de fapt, nimic. Aşa s-a făcut presă două sute de ani.
Apariţia internetului a adus în scenă un factor crucial: un feed-back real, aproape instantaneu, din partea consumatorului de presă, manifestat fie prin postările de la finalul articolelor, fie prin instrumente mai rapide precum „click”, „like”, „share” sau ce naiba s-o mai inventa. Cu această ocazie am putut afla că cititorii nu sunt, sau cel puţin nu în majoritate, nici într-atât de exigenţi, nici neaparat inteligenţi. Opţiunile gazetarului s-au bifurcat. Fie trăieşte în continuare cu cititorul plăsmuit în mintea sa, cel exigent şi inteligent, şi continuă să presteze pentru el, fie se pliază după majoritate şi-i livrează ce vrea ea.
Această democratizare a presei, cel puţin în România, a mai cunoscut