Radu Mărculescu a căzut prizionier în 1942, după bătălia de la Cotul-Donului. Au trecut de atunci aproape şapte decenii, iar profesorul încă mărşăluieşte, în coloană, spre o gară de unde plecau bou-vagoanele spre lagărul de la Tambov. Iarna aceea a fost sângeroasă, absurdă şi geroasă. Prizionierii înaintau prin zăpadă şi viscol. Cine nu ţinea pasul şi rămânea în urmă era împuşcat. Un cordon de pistolari încheia coloana morţii. Sursa: Marius Herghelegiu
Între ei se detaşa silueta unui rus îmbătrânit, figură sinistră din care Radu Mărculescu nu va uita nicio trăsătură până când va pleca într-o lume mai bună.
”Era vârât într-o şubă până la pământ, purta o căciulă îmblănită cu clape negre date în lături ca nişte aripi obosite de corb”. Într-o mână ţinea carabina, în cealaltă o lesă din care rânjea un câine pitic şi urât, cu laţe roşcate şi picioarele strâmbe. După ce uriaşul în şubă îi ucidea pe cei care nu mai puteau merge, câinele pitic le lingea sângele de pe faţă.
”Ateii mor primii”
Radu Mărculescu nu mai poate de mult să doarmă aşa cum dorm oamenii care n-au trecut niciodată puntea spre infern. Rusul cu carabina şi câinele roşcat încă îi bântuie visele. A înţeles demult că, pentru el, aceşti doi monştri înseamnă moartea. Aşa că profesorul se grăbeşte, degetele îi aleargă, tremurând, pe tastatura computerului, se grăbeşte mereu să nu rămână în urmă, unde aşteaptă glonţul din carabină.
Acum, pariul lui e cu scrisul. Vrea să termine cartea la care lucrează într-un ritm nebun, un volum despre copilăria lui. Doar un pretext, recunoaşte: ”De fapt, vreau să pun în oglindă lumea de acum cu cea din vremea tinereţii mele pierdute”. Momentul când a intrat în captivitate e pentru profesor prilejul unei fraze de scriitor mare: ”A fost ca şi când din registrul unui film color aş fi trecut brusc într-unul alb-negru”. @
