La Baia Mare simţi efectiv că te găseşti într-un spaţiu de frontieră: locul are ceva din Europa Centrală.

După 15 ore de legănat pe paralelele inegale ale CFR-ului, de-a lungul traseului Bucureşti-Baia Mare, senzaţia de teren ferm este una de-a dreptul binefăcătoare. Cartea de vizită a oricărui oraş – gara. Cea a oraşului Baia Mare se găseşte în stare de semiabandon, la fel ca a majorităţii suratelor sale din ţară. Ca o mică paranteză, am luat act cu mult amuzament de vocile din ultima vreme care cer impetuos privatizarea acestei instituţii, CFR-ul, până nu de mult prilej de mândrie naţională. Dincolo de ispita săculeţului cu bani din vânzarea biletelor, cine va avea oare chef să investească în mii de kilometri de şină uzată, în toate aceste clădiri la limita supravieţuirii? Revenind la Baia Mare, trebuie spus că oraşul are ceva special, te cucereşte din prima clipă, aşa cum este el înconjurat de podoaba munţilor din jur, cu un cer albastru-vânăt ca ochiul unui lac de munte. Un aer pur, montan îmbată nările obişnuite cu miasmele eşapamentelor euro şi noneuro ale Bucureştiului. Nu a fost mereu aşa, ţin să-mi tempereze entuziasmul băştinaşii, acest lucru este legat de închiderea surselor de poluare din împrejurimi. Ca un martor tăcut al trecutului, celebrul turn al fabricii de plumb din Baia Mare, cu a lui înălţime de 300 de metri, continuă să vegheze orizontul tăiat peste oraş.

Oraşul

Odată depăşită gara, Baia Mare pare să fie un oraş de mici dimensiuni, curat, care face eforturi mari să prezinte o faţă luminoasă lumii. Spaţiul public încă există, maşinile nu sunt parcate pe trotuar. Şi nu pentru că acest lucru nu ar fi posibil, ci pentru că locuitorii de aici (y compris şoferii) au o altfel de etică, un respect pentru aproapele lor, care s-a pierdut de multă vreme în sudul îndepărtat. Să mă înşel oare?

Încă un detaliu important, în