Un comunicat de la sfârşitul săptămânii trecute, referitor la plăţile şi încasările în tranzacţiile cu străinătatea, ne-a atras atenţia cu deosebire. Faptul că, în primele două luni din acest an, deficitul contului extern a crescut cu 64,3% faţă de ianuarie-februarie 2009 naşte în mod firesc semne de întrebare. Ce facem? După ce, în 2009, sub presiunea crizei, deficitul extern a coborât de la 12% din PIB la sub 5%, acum începe iar urcuşul? Răspunsul merită o analiză aprofundată.

Plecând, desigur, de la starea de fapt de dinaintea crizei. Şi de la natura deficitului extern într-o economie în dezvoltare.

Adevărul este că, în vremea în care PIB-ul României urca spectaculos, făcând furori prin Europa cu ritmurile lui de 8% şi de 9%, gloria acestei creşteri economice fără egal era ştirbită de câteva dezacorduri dramatice. Dintre toate, cel mai grav era dezechilibrul dintre cât consumam şi cât produceam.

Fiindcă în societatea românească, înainte de criză, consumul devansase cu mult producţia internă. Cum acopeream diferenţa? Din importuri. Iar importurile, în bună măsură, le plăteam cu bani din economisirea altor ţări. Căci o parte semnificativă a banilor din bănci, care erau împrumutaţi populaţiei pentru consum, veneau de peste mări şi ţări.

Toate aceste dezacorduri le regăseam, an de an, în contul extern. Şi erau reflectate în deficite mari, de 12% sau de 13% din PIB, deşi teoria economică impune să se aprindă becul roşu atunci când soldul negativ al balanţei externe sare peste 6%.

Mai multe cercuri vicioase, bine conturate, se învârteau în jurul acestui deficit. Întâi şi întâi, pierdusem şansa de a scoate cuvenitul profit din creşterea istorică a exporturilor româneşti, ajunse în 2008 la 42,4 miliarde de euro. După ce, în anii '90, România nu reuşise niciodată să atingă pragul psihologic de 10 miliarde de dolari. Cum