În ultimul timp, ziarele s-au prăbuşit unul după altul şi măcar un lucru pare tot mai clar.
Peste puţină vreme, nimeni nu o să mai poată deplânge topirea calotei glaciare în paginile presei tipărite din cauză că presa tipărită va dispărea înainte ca gheţarii să fie sorbiţi de apa oceanelor.
E un fapt pe care puţini ecologişti l-ar fi anticipat: anii aceştia se arată mai îngăduitori cu sloiurile plutitoare decât cu insulele de hârtie pe care boemi, solitari, scribi fără odihnă şi justiţiari închipuiţi se încăpăţânează să-şi ducă existenţa, ignorând vestea (dată de ei înşişi) că au devenit inutili.
Presa. Locul unde mulţi sau refugiat pentru că nu şi-au găsit refugiul în altă parte. Presa. Locul unde vanitatea magnaţilor de a avea pârghii media s-a întâlnit cu vanitatea celor care au vrut să aibă această meserie situată, cumva, în afara meseriilor. Presa românească. Afacerea care, în doar doi ani, a parcurs drumul de la o expansiune nesăbuită la o recesiune deplorabilă.
Pe măsură ce patronii îşi anunţă falimentul, ziariştii se trezesc întorşi în lumea pe care doar o observau şi din care se dezobişnuiseră să mai facă parte. Se întorc cu certitudinea ratării personale, dar şi cu sentimentul că asistă la desfiinţarea unui mod de viaţă.
În romanul „Cronică în piatră”, Ismail Kadare descrie cum a trecut cel de-al Doilea Război Mondial peste un orăşel albanez care cade, în ritm de pendulă, când în mâinile Aliaţilor, când în mâinile Axei. Un ziarist anonim ţine cronica acelui timp nebun.
Când cronica îşi pierde din acurateţe, condeierul anunţă: „Din cauza faptului că am fost suferind cu stomacul, numărul trecut al ziarului nostru a conţinut greşeli”. Fiţuica albaneză rezistase eroic raziilor greceşti şi italiene, dar se împotmolise în durerile de foale ale necunoscutului ei autor.
Zia