"...un duşman lipsit de putere" Ca cetăţean de etnie maghiară nu aş putea pretinde că am fost în mod flagrant nedreptăţit de către societatea românească. Spre exemplu, în clasa a V-a primeam o notă de zece la prima mea teză la matematică de la o profesoară care citea România Mare . Tot atunci profesoara de limba română nu pierdea nici un prilej de a ne relata despre suferinţele românilor de sub dominaţia administraţiei de la Budapesta a Imperiului Austro-Ungar, dar, cu toate acestea, nu eram privit nici ca duşman şi nici ca fiind altfel decît ceilalţi. De altfel, chestiunea identităţii mele naţionale ridică unele probleme; tatăl meu este maghiar, mama este româncă, iar eu port un nume de familie pe care am învăţat destul de greu să-l scriu corect. Primele cuvinte le-am rostit în limba maghiară, însă acum îmi este destul de dificil să port o conversaţie cu bunica mea care nu cunoaşte limba română. Concluzia: am fost asimilat. Nu mă pronunţ asupra acestui fapt (bun sau rău, îi las pe cei din familia mea să decidă) şi privesc lucrurile aşa cum sînt. E drept că la un moment dat am încercat să mă împrietenesc cu maghiari pentru a recupera o parte din originile pierdute. Doar că era vorba de un grup destul de închis şi de restrictiv. Erau foarte naţionalişti şi dispreţuiau tot ceea ce era românesc. Aşa că eu eram intrusul care nici măcar nu ştia să vorbească bine ungureşte. În schimb vorbesc bine româneşte, aşa că românii nu prea aveau motive să mă respingă. Chiar şi admiratorii lui Vadim Tudor sau ai lui Funar mă considerau excepţia şi nu îşi îndreptau adversitatea împotriva mea. Aveau în schimb ceva împotriva ungurilor în general. Primele conflicte care aveau ca substrat apartenenţa mea etnică le-am avut în primul an de facultate. Era vorba de un coleg care se considera un apărător al valorilor româneşti şi se pronunţa pentru integrarea României în Uniunea Europea