Am trăit la Bacău primele patru luni de viaţă, o viaţă suficient de inconştientă ca să pot spune că nu ştiu ce-i aia un oraş natal. Scrisul meu se va resimţi - în bine, în rău - din cauza asta, aşa cum voi resimţi şi faptul că am cunoscut tîrziu cimitirele oraşelor. Am devenit mîndru că-s băcăuan - mîndru ca un copil matur - după ce l-am citit pe Bacovia şi l-am pus întîiul printre poeţii vieţii mele. De la Bacău am picat, tot inconştient, în Bălţi, acel "oraş de infern" descris genial de Bogza în "ţara sa de pămînt" şi am stat 3 ani acolo pînă am ajuns în aleea Popa Nan din capitala ţării, primul loc de unde am amintiri coerente, precise, piatră cu piatră, geam cu geam, de neşters, cum se zice. De acolo am plecat pentru prima oară la şcoala aflată în capul străzii (Şcoala Iancului), de acolo am alergat prima oară după un ziar de sport pînă la Mecet, acolo l-am avut prieten mai mare pe Milică Vasilescu care făcea de zece ori turul aleii, eu cronometrîndu-i performanţele, acolo am dat de prima fetiţă de care m-am îndrăgostit, cu care am crescut şi m-am sărutat timp de zece ani, pînă ne-am despărţit, la 16 ani, în faţa bisericii Sfinţilor Constantin şi Elena, aflată chiar pe strada Popa Nan, iubita mea spunîndu-mi că mama ei n-o mai lasă cu mine fiindcă ţin cu Stalin care a omorît mai mulţi oameni decît Hitler. Una din carenţele adolescenţei este aceea că nu ştie să dea răspunsuri definitive; cînd aş fi ştiut ce să-i răspund, Stalin murise (toată problema e de natură beethoveniană - să renunţi a-i dedica Eroica lui Napoleon, să nu plîngi a doua oară la moartea unui Stalin...), iar ea plecase din ţară, fără să-mi lase vreun semn spre a nu o mai uita. Pot spune că Bucureştii* sînt spaţiul meu mioritic, cu străzile lui (pe care le socotesc satele mele dacă un cinema esenţial se numea "Mioriţa"), cu bulevardele, chioşcurile de ziare, barurile (de zi!), librăriile, p