Pe cât de slab, teribilist la modul puberal şi, în fond, caraghios era aşa- zisul roman „Urbancolia” al lui Dan Sociu, pe atât de „naturale” şi bine instrumentate epic sunt noile sale „Nevoi speciale” (Editura Polirom).

Într-un interval extrem de scurt, tânărul autor a schimbat complet formula, renunţând la parodiile conspiraţioniste şi la ordurile complementare, pentru a se plia pe subiectul preferat al ego-ficţionarului român: viaţa lui. Viaţa lui aşa cum a fost (amintiri din copilărie din vremea comunismului crepuscular) şi viaţa lui aşa cum este acum, în chiar prezentul scrierii.

„Nevoi speciale” e îndatorat rezidenţei la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart, care aduce o dublă dislocare: din spaţiul românesc irespirabil, dar atât de familiar, şi dintr-o relaţie afectivă care, aici, se încheie. Pe lângă aceste rupturi, bine speculate epic şi retoric, autorul şi protagonistul romanului se lamentează cu mai multă credibilitate pe tema unui alt divorţ: de alcool. Drogurile au farmecul lor, dar ele îl smulg dintr-un trecut personal îmbibat de tării şi îm părtăşit cu alţi beţivi genialoizi, înscriindu-l într-o nouă generaţie consumatoare şi într-o nouă fază existenţială. Relativ subţire, cu portretizări sumare, cu puţine secvenţe ca re dinamizează „acţiunea”, romanul se citeşte totuşi cu interes maxim, datorită capacităţii ultrareflexive. Contează nu faptele şi datele, ci interpretarea lor; nu atât realitatea proximă, cât fantasmarea abundentă care o ajustează.

În ce are mai bun, prozastic, Dan Sociu e un cărtărescian, integrând viaţa în text şi tex tul în gândirea care îi dă volum şi formă. Spre deosebire însă de opulenţa imaginativă şi reconstitutivă a modelului, ajungând la autogenerare, aici spaţiul epic e comprimat.

Câteva experienţe fundamentale (alcoolul, drogul, sexul, scrisul) şi puţină viaţă consumată cu