Fundamentalismul se manifesta in toate marile religii. El nu inseamna altceva - cel putin in acceptia sa originara - decat intoarcerea la „fundamente", adica la textele de origine pe care se intemeiaza credinta respectiva. Pentru crestini, de exemplu, acestea sunt Vechiul si, mai ales, Noul Testament. De multe ori, de-a lungul istoriei, fel de fel de grupari, mai mari sau mai mici - toate crestine -, sau reformatori, pretinsi sau reali, au cerut intoarcerea la fundamente, adica la textele originare de care, ziceau ei, biserica oficiala s-a indepartat. Luther, de exemplu, si adeptii lui, au cerut, intre altele, si acest lucru. Asadar, a existat si exista, in diverse forme, un fundamentalism crestin. In Islam a existat si exista un fenomen asemanator. Textul originar vizat este Coranul. Cauzele fenomenului sunt similare celor din crestinism. Unii teologi musulmani si unele grupari acuza Islamul oficial ca s-ar fi instrainat de Coran si cer intoarcerea la acest „fundament". Aceasta miscare, in esenta ei, nu are in ea nimic terorist. Dar istoria ne ofera o lectie valabila pentru toate religiile - mai ales pentru cele mari: oricand grupuri violente sau partide, sau etnii, sau triburi etc. pot gasi justificari pentru actiunile lor - chiar cele mai reprobabile - in textele intemeietoare ale religiei respective. Hermeneutica - adica tehnica interpretarii - poate face „minuni" cu orice text, mai ales cu cele religioase care nu exceleaza prin precizie si claritate; nemaivorbind de faptul ca aceste texte nu trimit la o "realitate" perceptibila prin simturi si verificabila pe cai rational-stiintifice. Sa ne amintim cum a fost folosita invatatura lui Iisus pentru indemnul la Cruciade sau in Razboiul de 30 de ani intre catolici si protestanti. In Islam, djihad-ul (cuvant care exista in Coran), tradus la noi prin „razboiul sfant" este cel mai utilizat, ca temei ideologic, pentru ac