Înainte de a domni 48 de ani, Carol I, figura fundamentală a României moderne, a fost forţat să treacă prin furcile caudine ale intrigii şi neîncrederii româneşt.
„Puţin simpatic“ la instalarea pe tronul de la Bucureşti, primul monarh inaugurează, odată cu domnia sa, şi o graniţă invizibilă, în tranşeele căreia s-au purtat nenumărate bătălii în ultimii 146 de ani. E graniţa dintre consecinţele mici ale isteriei şi cele mai ample, ale istoriei, strâns legate în România. „Republica de la Ploieşti“, din august 1870, este prima falie care intră sub vizorul campaniei „Adevărul“ – Dela0.ro. Fapte, date, nume, cine, cum, unde, când şi de ce!
Ca să ajungem la Carol I, întemeitorul statului român modern, şi să înţelegem cât de adâncă este falia care a separat vechea Românie de cea nouă, trebuie să începem cu sfârşitul. Anul 1914, „Noua Revistă Română“ a lui Constantin Rădulescu-Motru, ediţia din 12-19 octombrie, prima pagină, necrolog. Numele Regelui Carol I, scris cu majuscule, şi mult text. Finalul textului: „Cu toată relativitatea măririlor istorice, amintirea lui Carol I va fi în veci respectată de neamul românesc. Nu va fi el Carol Cel Mare, fiindcă opera lui va fi desăvârşită de alţii, va fi totuşi Carol Cel cumpănit la fapte, cum n-a mai fost altul pe tronul Ţărilor Româneşti“. La 1914, în România, încă mică, se înţelegeau lucrarea şi moştenirea Regelui abia dispărut. „Noua Revistă Română“ nu era un oficios, dimpotrivă.
La fel cum nu era nici mai celebra „Convorbiri literare“, al cărei număr zece din acelaşi octombrie 1914 avea pe copertă un Carol îmbătrânit, privind deja de dincolo, din istorie.
Duiliu Zamfirescu semnează articolul-ferpar din deschiderea revistei. „Acum dinastia este a noastră. Regele este al nostru. El a mers să se amestece cu ţărna Domnilor pământeni, cu Basarabii şi Muşătenii, cu suliţarii de la Rovine şi de la Călugăreni, c