În noua organizare scriitoricească, Secției de dramaturgie a USR i s-a conferit rangul de Filială. Să fie un semn bun? Că, nu chiar de mult, se vehicula ideea inexistenței… dramaturgului și a dramaturgiei ca gen. A susținut-o și dl Alex. Ştefănescu, care a decretat la TV: n-are nici un rost să se publice opere dramatice, câtă vreme spectacolele sunt semnate de regizori, regizorul este fac-totum-ul în teatru, iar textul dramaturgului şi-a pierdut relevanţa. Dacă-i aşa, e trist. Noroc că nu-i chiar aşa! Doar n-o să credem că prevalenţa actului regizoral, oricât de inspirat şi de spectaculos, poate trimite în neant, preschimbând în simple pretexte, piesele unor Euripide, Shakespeare, Cehov, Brecht, Caragiale, Sebastian care, odată intrate pe mâna regizorului, se cuvin trecute mintenaş, dacă nu chiar pe numele lui, oricum, în contu-i. Practic, asistăm pur şi simplu la o tentativă de desfiinţare a unui gen literar: mutarea hotărâtă a interesului de la scriitură la actul punerii în scenă echivalează cu expulzarea dramaturgului din peisajul literaturilor lumii – ceea ce aminteşte de povestirea arabă în care se spune că, dacă ai un bun conducător de cămile, dromaderul poate să lipsească! Dincolo de faptul că există şi teatru destinat de la bun început numai lecturii, că spectacolul a fost şi rămâne totdeauna sub semnul efemerului, că anumite puneri în scenă deformează şi delegitimează autorul textului până la a te-ntreba ce-i caută numele pe afiş, vrem să credem că dl Ştefănescu nu s-a gândit să aplice eticheta „inutilă publicarea” în cazul „Macbeth” sau „Hamlet”, ci a stabilit, probabil, o anume limită temporală de la care încolo dramaturgiei nu-i mai rămâne decât rolul furnizării de texte-pretexte.

Odată cu naşterea secolului XXI, genul şi-o fi încheiat misia, predând cu supunere ştafeta directorului de scenă? Cum de nu s-a sesizat până acum inutilitatea textului