De obicei, profesorii se ascund în birouri mari şi, în anticameră, există o secretară care se transformă în „cerber“ pentru pacienţi şi alţi oaspeţi mai mult sau mai puţin… „poftiţi“. De când eram specialist şi nu aveam vreun titlu universitar, am acelaşi cabinet, care dă într-un hol. Sunt şi acum separat de lumea din afară de o singură uşă. Dar cu un mare avantaj: în treimea superioară, uşa are un geam cvasitransparent. De obicei, când este cineva în faţa uşii, deşi nu disting figurile, văd câte o umbră care se profilează acolo. Sigur că aud şi vocea, adesea, şi văd şi gesturile. În cei aproape 15 ani de când primesc pacienţii în acest cabinet, practic consultaţia debutează de când se profilează umbra la uşă. Cum vin aceste umbre şi ce înseamnă am încercat, în timp, să descifrez. Cele mai dificile cazuri rămân, în general, acele umbre tremurânde, ezitante, apropiindu-se greoi de uşă. Când sunt şi vocale, pot să realizez uşor că sunt dispneice, covârşite de boa Publicitate lă, că fiecare pas înseamnă un efort suplimentar. La polul opus se situează acele umbre ezitante, dar de cu totul altă factură: de obicei sunt pacienţi cu maladii uşoare sau oligosimptomatici, care, până în ultimul moment, nu sunt convinşi de necesitatea acestui consult. Aceştia maschează, uneori, dezinteresul faţă de boală în spatele unui lung şir de vorbe, mai mult sau mai puţin tangente cu afecţiunea de care suferă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre bolnavul imaginar, o umbră în mişcare, nerăbdătoare să dea iama peste medic, curios să mai cunoască unul care ar putea să descopere ce nu au găsit ceilalţi. Această umbră se întoarce de la uşă de mai multe ori cu felurite întrebări şi motive de discuţii. Apoi, există şi umbre care corelează totul cu paşii. Unele umbre cresc rapid, se înfig în uşă şi, fără niciun minim elementar de politeţe, dau buzna în cabinet, unde nu numai că nu se