„Toate emoţiile sunt programe virale, care rulează în cotloanele subconştiente ale creierului. Fiecare emoţie nouă ne creează suferinţă, iar celorlalţi durere. Sentimentele sunt noi, proaspete şi de moment. Emoţiile sunt vechi, obosite şi programate în reţelele neuronale ale creierului arhaic. Credem că plângem pentru că suntem trişti sau explodăm pentru că suntem furioşi – dar, în realitate, aceste emoţii apar din adâncuri şi ne copleşesc; suntem trişti pentru că plângem, ne este teamă pentru că fugim şi suntem mânioşi pentru că lovim. Credinţa potrivit căreia plângem fiindcă suntem trişti apare pentru că am învăluit emoţia cu o poveste sentimentală şi falsă”, spune Alberto Villoldo în cartea sa „Iniţiere şi Iluminare”.
Cu toţii avem emoţii. Toţi cunoaştem frica, invidia, mânia, resentimentul, ura şi multe alte nuanţe ale aceloraşi emoţii, ce se exprimă în interiorul nostru, cel mai des în deplină taină, dincolo de ochii curioşi, fie ei şi ochii oamenilor care ne iubesc deplin. Evenimente de viaţă surprinzătoare şi chiar unele banale, precum situaţia în care cineva ne calcă pe picior în tramvai sau aceea în care altcineva ne spune „neisprăvitule”, pot declanşa programe emoţionale ce ne determină să trăim adevărate furtuni lăuntrice. Viruşii mentali, cei mai mulţi dobândiţi în copilărie, alţii moşteniţi de la părinţi şi de la strămoşi, se trezesc în relaţia cu evenimentele vieţii noastre de zi cu zi. Trecerea timpului adaugă energie şi putere emoţiilor noastre primare, întunecate, iar asta se întâmplă deoarece ne imaginăm că ele există pentru că... lumea, evenimentele, situaţiile şi greutăţile vieţii ni le provoacă. Vedem duşmanul în lume, în afara noastră, vedem întunericul în greşeala celui care ne calcă pe picior şi aşa hrănim încă puţin virusul interior sau emoţia noastră primitivă.
În lume se derulează doar poveştile.