La sfîrşitul anilor ‘90 lui Baudrillard i s-a cerut ca, în cadrul unui film făcut pentru posturile de televiziune franceze, să-şi povestească principalele idei ale operei sociologice. Spun „sociologică” dintr-o convenţie inofensivă care cere ca, în cazul unui autor, să faci uz de un cuvînt încetăţenit de trecerea vremii.

Numai că Baudrillard nu ar fi spus niciodată despre sine că e sociolog, cum nu ar fi afirmat nici că e existenţialist, ci mai curînd „gînditor radical”, ca să folosesc o sintagmă care apare chiar în postfaţa volumului de faţă. Oricum, din transcrierea textului pe care l-a spus în faţa camerelor de televiziune a ieşit acest mic volum retrospectiv, pe care îl putem privi ca un rezumat de genul Baudrillard par lui-même. Prin urmare, avem privilegiul de a vedea cum, dezbărat de exegeze oţioase, un autor se înfăţişează în nuditatea gîndurilor, sărind peste scoliile dizgraţioase cu care comentatorii îi alterează de obicei spiritul. În fond, dacă fiecare autor ar proceda aşa, cantitatea de exegeză inutilă care se scrie în lume s-ar reduce drastic.

Din păcate, deschizînd cartea cu aceste gînduri în minte, vom trăi o surpriză amară, căci autorul e tot atît de obscur în scris pe cît era de alambicat în faţa camerelor de televiziune, iar decepţia va creşte în momentul în care, însufleţit de speranţa că prefaţa lui Bogdan Ghiu va risipi întunericul, constaţi că traducătorul s-a molipsit de opacitatea originalului, scriind un text care pare un exerciţiu de cuvinte încrucişate, după modelul rebusurilor cu grad de dificultate maxim. Pe scurt, prefaţa e mai confuză decît volumul şi de aceea nu-ţi rămîne decît să refaci singur un fir de coerenţă pe care cartea nu-l are.

Baudrillard îşi povesteşe opera folosindu-se de 15 cuvinte, fiecărui termen fiindu-i închinat un capitol lapidar. Termenii aceştia devin nodurile de încrucişare a unor idei pe c