Scriu azi partea a doua a serialului dedicat Pasajului Latin, fost Lipscani, din Bucureşti. În prima parte am văzut discursul teoretic despre utilitatea sa şi despre ideea din spatele primenirii sale. Vor urma alte câteva părţi în care voi arăta transpunerea în operă şi voi explica de ce o idee bună nu poate fi salvată de o execuţie total greşită. După ce în primul episod (click aici) am tratat partea teoretică a existenţei şi a renovării culturale a acestui pasaj, azi vom vorbi despre istoria sa şi despre modul în care au fost duse la capăt lucrările girate de primarul general al capitalei, dr. Sorin Oprescu. Chiar dacă a fost construit la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, existenţa i se datorează în bună măsură şi faptului că în anii 1940 a fost trasat Bulevardul Brâncoveanu (actualul Brătianu), ce lega Piaţa Brătianu (Universităţii) de Piaţa Naţiunii (Unirii), ca o continuitate a axei paralele Căii Victoriei prin Bulevardul Colţei (Catargiu) şi apoi prin actualele Magheru şi Bălcescu. Încă de pe atunci zona veche negustorească a Bucureştiului a fost practic tăiată în două, renunţându-se la sistemul de piaţete care existau pe acest tronson, însă traficul redus nu făcea ca acest lucru să se resimtă în mentalul locuitorilor capitalei. Schimbarea a survenit începand cu anii 1950, când s-au închis cu blocuri flancurile bulevardului, iar traficul a început să înregistreze valori în creştere de la an la an. La sfârşitul anilor 1960 s-a impus ideea de a se construi un pasaj care să subtraverseze bulevardul, începând din strada Lipscani, având două ieşiri spre biserica Sfântul Gheorghe Nou, ca o încununare a marilor transformări hotărâte pentru această zonă (Hotelul Intercontinental, Teatrul Naţional, Magazinul Cocor, Magazinul Unirea şi închiderea definitivă a bulevardului).

La sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970 a fost construit Pasajul Li