”Ia-ţi crucea şi vino după mine”, a spus Isus. Să mergi pe calea lui Cristos înseamnă, iată, să porţi tu însuţi o cruce. Nu-i aici promisiunea unei mari fericiri. Isus n-a spus; ”Vă aşteaptă un cont gras, o limuzină, o fericire absolută sau lapte şi miere de mă veţi urma”, vă aşteaptă o cruce pe care trebuie s-o purtaţi! Fiecare fiinţă cunoaşte, într-un fel sau altul, crucificarea. Crucea este şi simbolul pentru suferinţa omenească. Este durerea, obstacolul, degringolada, întunericul interior, ce se iveşte în noi faţă-n faţă cu experienţele vieţii. Pe calea noastră către Cristos, pe drumul ce ne duce către lumina din noi, pe cărarea îngustă şi atât de largă, în acelaşi timp, a vieţii, cel ce sfârşeşte crucificat este omenescul din noi. Săptămâna patimilor este chiar un simbol al acestui sacrificiu; un simbolul al renunţării la Eul omenesc, care nu se lasă plecat fără suferinţă, fără durere, fără angoasă şi fără tulburare. Tocmai de aceea patimile noastre vestesc şi apropierea luminii, patimile noastre ne spun că ne apropiem mai mult, conştient sau nu, de Dumnezeu!
A şti, a înţelege, a accepta, a cunoaşte şi a recunoaşte că suferinţa noastră, de oriunde ar proveni, e un semn al rezistenţei Eului omenesc, că-n umbra acestei suferinţi dumnezeiasca lumină a lui Cristos ne aşteaptă, am accepta patimile noastre cu îngăduinţă şi înţelegere. Când Dumnezeu se apropie de noi, întunericul omenesc din noi se frământă, se opune, se zbuciumă, se înfricoşează şi trăieşte toată angoasa şi tulburarea omenească, aceea ce încearcă să ne convingă că suntem singuri pe lume şi, dacă Dumnezeu ar exista, ar trebui să ne vină în ajutor de îndată. Tot ce-i omenesc în noi e credinţă, convingere şi rătăcire, care ne-a că Dumnezeu nu există, nu ştim cine şi ce suntem, nu ştim pentru ce suntem pe lume, care-i sensul nostru şi nici măcar nu întrezărim vreun sens. Omenescul din noi caută