E o dimineaţă caldă de septembrie. Sînt în trenul nu foarte plin care duce spre mare. Încă nu am ieşit din Bucureşti. Undeva în dreapta căii ferate e Casa Scînteii. Pe partea stîngă, privind pe geam pînă ca trenul să prindă viteză, o casă mică abia se zăreşte de după un gard de lemn. De-o parte şi de alta a casei, prin împrejmuirea de sîrmă şi ferite de privirile călătorilor curioşi de o boltă de viţă-de-vie şi un nuc mare, aplecat de povara roadelor, se întrevăd straturi după straturi atent aranjate, ultimele roşii ale sezonului aşteptînd încă să se coacă pe aracii frumos aliniaţi. Puţin mai în spate, la vreo 50 de metri, sînt blocurile construite la începutul anilor ’60, atît de specifice peisajului bucureştean. Sîntem în cartierul Pajura din nordul Bucureştiului, dar grădinile amenajate pe marginea căii ferate ar putea la fel de bine să aparţină peisajului de la marginea Londrei sau din alte mari oraşe europene, nord-americane sau chiar din Noua Zeelandă. Poate doar clădirile din spatele lor ar arăta uşor diferit.

Grădinile sociale sau comunitare (sau allotments cum sînt cel mai des denumite) au o tradiţie ce datează încă din secolul al XVIII-lea în Anglia şi Danemarca, de unde s-au răspîndit şi în restul Europei, odată cu industrializarea şi relocarea unei importante părţi a populaţiei rurale în zonele urbane. Utilizate iniţial ca sursă de hrană şi chiar de venit suplimentar pentru populaţia săracă de la marginea oraşelor, în prezent majoritatea grădinilor comunitare sînt mai degrabă spaţii utilizate ca loc de recreere şi agrement şi pentru practicarea grădinăritului ca hobby. În majoritatea ţărilor, statutul acestor loturi e bine reglementat de peste un secol, grădinarii sînt grupaţi în asociaţii sau federaţii care să le reprezinte interesele în faţa autorităţilor, iar listele de aşteptare pot să fie atît de lungi încît să dureze cîţiva ani pentru ca