Printr-o coincidenţă a întîlnirii cu spiritul vremurilor, premierele high profile ale acestui debut sibian de stagiune au de-a face, Prinţesa Turandot ca şi Breaking the Waves, cu lumea filmelor. Sigur că aspectul e asumat şi flagrant în cel de-al doilea caz, unde Radu Nica traduce în limbaj teatral nu doar un scenariu cinematografic, ci un faimos film al unui nu mai puţin faimos realizator. Iar spaţiul scenografic (Dragoş Buhagiar), cel vizual (Daniel Gontz) şi sonor (Vlaicu Golcea) sînt pilonii de rezistenţă ai întregii construcţii.

Bess cea iubită Breaking the Waves (regizorul sibian i-a adăugat formula de titlu Viaţa binecuvîntată a lui Bess) e povestea unei tinere cu retard mintal, trăind într-o comunitate hiper-religioasă şi izolată, care, găsindu-şi în ciuda tuturor probabilităţilor un soţ, crede că-l poate salva de la moarte prin sacrificiul propriului corp. Ca multe dintre filmele lui von Trier, istoria exemplară a lui Bess (aici, Ofelia Popii, în jocul căreia se amestecă plasticitatea corporală a lui Mefisto din Faust, infantilitatea şi perversitatea feminină din Lulu) pune pe tapet, pe lîngă normele de convieţuire în comunităţile închise, chestiunea spinoasă a credinţei, postulînd posibilitatea ontologică a unui Dumnezeu crud – un Dumnezeu a cărui cruzime îşi dă măsura la ciocnirea comunicaţională între monosemantismul cuvîntului omenesc şi polisemantismul celui divin. (Pentru înţelegerea acestuia din urmă, a se vedea lectura poruncii „Să nu ai alt Dumnezeu în afară de Mine“ din primul episod al Decalogului lui Kieslowski.) Ca fiinţă dotată cu un exces de inocenţă naivă şi un deficit de experienţă socială, Bess are, sau crede că are, o relaţie privilegiată cu Tatăl ceresc. Într-o lume ce refuză „mezalianţele“, căsătoriile cu persoane din afara comunităţii, şi în care dinamica vieţii de zi cu zi, incluziunea sau excluziunea socială sînt