Maria Manolescu, Ca pe tine însuţi, ediţie electronică, Liternet.ro, 2011, 76 pag. Întîmplarea face să nu fi ajuns să văd piesa Ca pe tine însuţi, a Mariei Manolescu, oricît mi-aş fi dorit. Pînă să mă lămuresc dacă va mai fi jucată în stagiunea următoare, m-am bucurat însă s-o găsesc în ediţie electronică pe portalul Liternet.ro şi s-o citesc, chiar şi cu rezerva – întărită chiar de autoare, într-o scurt notă care deschide cartea – că, în lipsa transpunerii regizorale, a jocului actorilor, a scenografiei şi a întregului happening care este o piesă de teatru, textul poate să nu însemne mare lucru. Şi, într-adevăr, în el nu e de găsit vreo mare delectare estetică, pentru că asta nu pare să fi intrat nicio clipă în calculele autoarei – al cărei prim roman, Halterofilul..., stă totuşi mărturie pentru abilitatea sa de-a surprinde oralitatea imediată, aproape nefiltrată artistic, aşa cum al doilea, Ca picăturile..., certifică ştiinţa sa de-a construi prozastic o acumulare de tensiune cu totul dramatică. De altfel, scrisul dramatic al Mariei Manolescu, la fel ca scrisul altor dramaturgi din generaţia care deja nu mai e atît de nouă în teatru, ale căror nume se leagă de iniţiative precum dramAcum sau TangaProject, se revendică de la o viziune minimalist-funcţionalistă asupra textului de teatru, văzut, fără orgolii auctoriale, drept unul dintre elementele de lucru ale unui angrenaj mult mai cuprinzător. Motivul pentru care am insistat să-l consum în afara acestui sistem care sigur îi face mai multă dreptate decît lectura pe cont propriu este familiaritatea cu scrisul Mariei Manolescu, adică abilitatea de a-mi calibra aşteptările, dar şi, desigur, tema piesei, ca să ne întoarcem totuşi la text. Ca pe tine însuţi are ca personaje doi homleşi cu state vechi, Maria şi Ioan, şi unul part-time, Rafa, eşuat temporar pe stradă ca singură reacţie posibilă la presiunea unei vieţi confo