Am auzit că e iarnă mare în ţară. Aici, unde încerc să mă obişnuiesc din nou cu viaţa, e un fel de primăvară, e un fel de anotimp pe care nu sunt în stare să-l înţeleg, cu care nu m-am obişnuit în totalitate. Nu mă plâng de cele aproape 20 de grade pe care mi le oferă seninătatea din jur, nu sunt nemulţumită de adierea calmă care îmi bate în fereastră, în fiecare dimineaţă, dar mi-e dor de un viscol acasă. De un viscol fără complicaţii, fără cale de întoarcere, fără explicaţii sau întrebări.
În Bucureşti a nins, străzile sunt pline de zăpadă şi oamenii sunt îmbrăcaţi gros, e iarnă adevărată, aşa cum îmi amintesc şi eu că trăiam înainte, când mă bucuram de toate şi încercam să găsesc partea frumoasă a fiecărui anotimp. Vorbesc cu apropiaţii şi le aud vocea izbindu-se în frig, în drum spre maşina înzăpezită, parcată departe, din nou prea departe, de uşa casei. E nevoie de căldură în camere, nu pare că e început de martie, temperatura s-a blocat pe minus, a revenit nesiguranţa din priviri, au început să îngheţe trotuarele, sub paşii tot mai ezitanţi ai celor mulţi şi trişti.
Am vorbit şi la Craiova, a viscolit şi acolo, câteva zile la rând nu s-a mai putut distinge oraşul aşa cum trebuie, s-au pierdut în albul halucinant multe din contururile obişnuite ale străzilor, ai mei din zonă aşteptau cu nerăbdare să se mai potolească frigul, ca să recupereze controlul asupra propriilor vieţi. Mi s-a făcut un dor îngrozitor de Bârca şi de copilăria tatei, de momentele pe care mi le-a sădit în minte şi în suflet, cu răbdare şi înţelepciune, ca punct de referinţă pentru toate zilele întunecate care urmează şi pe care nu ştiu sau nu pot să le evit. Mi-am adus aminte de iernile care mă prindeau în sud, pe drumuri judeţene fragile, care parcă nu duceau niciodată unde trebuie, pe care nici maşinile de deszăpezire nu puteau intra ca să-şi facă treaba. Ierni î
