Scriu aceste rînduri din admiraţie pentru Răzvan Mazilu. Şi cu nostalgie. Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, Jancsi Korossy, Johnny Răducanu. „Nocturne”. Teatrul Ţăndărică. Teatrul Mic şi Radu Penciulescu. Gest, cuvînt, atitudine. Valoare. În vremuri întunecate. Ei şi o întreagă generaţie de mari regizori, actori, scenografi, scriitori, dansatori, balerini, pictori aduceau lumină. Spiritualitate. Fenomen.

Tot mai mulţi oameni din jurul meu se retrag, cumva. Nu prea mai au chef să construiască, să lase năstruşniciile de tot felul să se elibereze din ei şi să vină spre ceilalţi. Spectacolul unor neicanimeni este atît de grandios, încît trebuie trase obloanele. Iute. Este o lume corectă astăzi. Atentă la orice, numai la ce rămîne, nu. Fără dorinţa de zbor. Tot mai puţini vor să facă ceva la vedere. Gesturi mici, semne care, parcă, nu se zăresc. Dacă tot nu contează, neliniştea creatorului se mulţumeşte cu discreţie. Prea multă. Cu un soi de intimitate. Necesară şi, totuşi, nu suficientă... Nu pot să-i contrazic. Se pare că nu prea mai are importanţă, acum, în prezentul imediat, ce este valoarea. Şi unde. Şi dacă se întîmplă ceva valoros în teatru, să spunem, nu înseamnă mare lucru. Recitiţi nominalizările şi palmaresul Uniter. De pildă. Cîtă tristeţe. Cîtă dezamăgire. Cine şi ce să mai priceapă. Întoarcem capul de la ce mişcă, puţin, gîndurile, ideile, şi sîntem obligaţi să vedem vulgaritate, promiscuitate, vîndute cu eticheta de artă. Toate s-au amestecat, confuz şi grav, cam în aceleaşi recipiente. Zvîrlim acolo, superficiali şi comozi, tot felul de minunăţii şi lucruri exemplare, laolaltă cu chestiuni mai mult decît îndoielnice. Jalnice. Cine aude strigătul disperat al valorii, sufocată de mediocritate şi non-valoare? Nici vorbă de spirit critic. De canon. De decenţă.

Răzvan Mazilu este un artist care nu se lasă. Care se mişcă mereu. La propriu şi