Evenimentele politice se succed cu repeziciune. Nici nu apucă o ştire să se aşeze şi să producă consecinţe – id est, decizii politice coerente şi eficiente – că deja apare o altă noutate care schimbă, dacă nu registrul, măcar direcţia. Ce era „cald-fierbinte“ mai acum cîteva zile, cînd Alina Mungiu punea pe jar clasa politică de la noi cu nişte principii şi cerinţe puse clar şi fără echivoc la bătaie, a trecut în plan secund deja. Alina Mungiu solicita respectarea unor reguli prin care prestigiul şi profesionalismul candidaţilor la alegerile europarlamentare să fie epurate de orice fel de ingerinţe ale conjuncturalului. Trecut sau prezent. Erau cîteva propuneri şi atît. Nevoia de „curat“ şi „curăţenie“ ne urmăreşte cu neputincioasă fervoare din 1989 şi pînă încoace. Pe bună dreptate şi pe acelaşi palier, al nedreptăţilor perpetuate. Ne-am revoltat, puţini înainte de 1989, mult mai mulţi după aceea. Apoi am tot luptat, militat, sperat. Apoi am obosit, apoi am mai şi renunţat. Alţii, mulţi dintre noi, s-au resemnat. Au plecat, unii au mai şi murit. Nu se poate face nimic, aştia sîntem. Şi nu de azi, de ieri. Dreptate? Adevăr? Cinste? Onestitate? Solidaritatea, atît de clamată, chiar în aceste zile, de dnii Geoană şi Tănăsescu pentru depăşirea crizei? Nu, n-a fost să fie. Am renunţat. Alina Mungiu, nu. Nu s-a lăsat. Ar fi de apreciat atitudinea ei constant-radicală şi tenace-încrezătoare în faptul că societatea românească, nu doar clasa politică, se va schimba. În bine, desigur. Alina Mungiu a avut de suportat fel de fel de atacuri şi mizerii, nedrepte oricum. Dincolo de simpatiile sau de antipatiile generate de vehemenţa cu care-şi însoţea ieşirile publice. Anii au trecut, Alina Mungiu a rămas pe baricade. Că ne place sau nu ataşamentul ei faţă de actualul preşedinte sau de PD-L, ar fi altă căciulă. Dar nu avem cum să nu remarcăm frumuseţea frustă şi simplitate