Puţine ţări din jur au un peisaj audiovizual atât de intens şi de variat precum al nostru. De la deschiderea oficială a drumului către eliminarea monopolului postului public, prin înfiinţarea CNA-ului - ba chiar şi înainte de aceasta - au început să-şi facă loc pe unde tot mai multe posturi, centrale şi locale.

Unele au sucombat în confruntarea cu audienţa şi cu birocraţia, dar cele mai multe au rezistat şi-şi continuă marşul spre acceptarea publicului alături de noi şi noi pretendenţi. În această diversitate în unitate, un lucru este clar: s-a dus vremea marilor lovituri, a posturilor care câştigă audienţa peste noapte sau în timp scurt. Deja avem exemplul unor posturi cu pretenţii care se chinuiesc de ani buni să depăşească „pragul electoral” al lui 1% audienţa per total, fără a da semne că vor reuşi. Tabloul pare să se fi stabilizat, felia cea mai mare a „tortului” fiind împărţită între vreo trei-patru posturi, care recoltează şi grosul fondurilor de publicitate ale companiilor. În rest, fiecare luptă cum poate pentru un loc sub soarele audienţei - acest tartor al audiovizualului, despre care nimeni nu ştie prea exact cum funcţionează, dar căruia toţi i se înclină.

Specifică momentului actual este scăderea audienţei pentru aproape toţi competitorii. Nimeni nu se mai poate lăuda cu rating-uri spectaculoase şi toţi ar fi foarte mulţumiţi să le poată păstra pe cele actuale. Se pare însă că cel mai în suferinţă este ratingul de post. Beneficiarii publicităţii au renunţat de mult să mai trateze lucrurile în acest fel, refuzând să mai plătească pentru forţa de ansamblu a postului. Îi interesează, în cel mai înalt grad, intervalele orare şi calupurile de programe. Bătălia pe unde, deci, nu se mai duce între canale, ci între emisiuni şi între „slot”-uri. Sunt televiziuni cu rating de ansanblu mic care prestează tarife comparabile cu ale celor mari pentru princ