Dincolo de recesiune, dincolo de criza bugetară, două răni care sângerează, inflaţia şi şomajul, obsedează acum societatea noastră. Mai departe, obsesiile provoacă emoţii, iar emoţiile, de multe ori, deformează realitatea şi conduc la soluţii încărcate de subiectivism.
Inflaţia şi şomajul: când lovesc împreună, lovesc năprasnic. Iată motivul pentru care numeroase ţări, de-a lungul anilor, s-au străduit să aleagă: ori inflaţie, ori şomaj. Statele dezvoltate au preferat, când au putut, să "controleze" inflaţia, chiar dacă preţul a fost şomajul de masă. La noi, în schimb, opţiunile nu au putut fi tranşate la fel de simplu. Fiindcă România, cu excepţia anilor 2003-2008, când două milioane de români au plecat să lucreze în afara ţării, s-a lovit continuu, se loveşte şi acum atât de inflaţie, cât şi de şomaj. Reţetele altora n-au avut cum să ne fie de ajutor, nu ne sunt nici acum. Orice fel de încercare de aliniere la starea Europei, bunăoară, se loveşte în cazul ţării noastre de o sumedenie de particularităţi greu de definit. Şi cu atât mai greu de stăpânit.
Când spun însă că inflaţia e o rană deschisă, care sângerează, nu am în vedere dinamica actuală a acestui proces. Acum, creşterea inflaţiei e lentă. Dar se înmulţesc vocile care cer creşterea inflaţiei. Cer, de fapt, o inflaţie mare, care să ne ajute să facem creştere economică, să echilibrăm bugetul şi să fie plătite mai uşor datoriile către bănci. O nebunie. Pentru că ar fi o creştere pe hârtie, nominală - şi nu reală -, care ar pune în mişcare spirala venituri-preţuri şi nu ar face altceva decât să scumpească îngrozitor de mult costul vieţii. În plus, ar fi stimulat un climat extrem de periculos, cu evidente simptome de exacerbare a componentei psihologice a creşterii preţurilor. Ar fi induse anticipaţii aiurea, moleşitoare, ce ar deruta pieţele şi ar răvăşi economia.
Dar cin