Traian Băsescu pune foc la temelia statului asistenţial moştenit din comunism, perpetuat premeditat de Ion Iliescu şi întreţinut din neputinţă, laşitate şi interes de toate partidele politice.
Prin toate înţeleg inclusiv PDL, partid care a cumpărat şi el voturi de la asistaţii statului prin promisiuni şi mită electorală şi al cărui guvern întârzie să spună cum vor fi puse în aplicare măsurile anunţate de preşedinte.
Începutul sfârşitului pentru statul social nu poate fi însă consemnat pe data de 6 mai 2010. Prima lovitură i-a fost aplicată de guvernul condus de liberalul Călin Popescu-Tăriceanu prin introducerea, în 2005, a cotei unice de impozitare care a înlocuit sistemul progresiv ce lua bani de la cei puţini şi bogaţi pentru a-i oferi celor mulţi şi săraci.
Băsescu a primit provocarea guvernatorului BNR Mugur Isărescu şi a spus „nu” statului social. A făcut-o din necesitate, nu din convingere: într-o perioadă de criză niciun buget nu-şi poate permite să întreţină 11 milioane de asistaţi social.
Într-un raport al comunităţii europene, „Protecţia socială în Europa”, publicat în 1993 se sublinia că „pe timp de criză, resursele fiind rare, iar nevoile considerabile, predomină dorinţa de a focaliza în mare măsură prestaţiile sociale pentru cei mai defavorizaţi”. Aceasta este în esenţă ideea şefului statului, orientarea ajutoarelor către cei care au cu adevărat nevoie de ele şi convertirea asistaţilor sociali apţi de muncă în contribuabili.
Cum am ajuns în situaţia de a întreţine 11 milioane de români? Neputinţa guvernelor succesive de a elabora politici publice eficiente a făcut ca în locul soluţiilor să fie aşezat câte un ajutor social. Incapabile să stimuleze spiritul antreprenorial prin măsuri active, să direcţioneze investiţiile către zonele defavorizate, să creeze un sistem care să-i ajute pe oameni să se
