(Continuare din episodul 6)

Părăsim Viena cu părere de rău. Nu e un oraș cald, primitor, cum sunt orașele noastre. Te primește cu brațele lui de beton deschise, dar nu te strânge la piept. Nu-ți oferă un animăluț vagabond, să-l mângâi și să-l hrănești, să fie numai al tău cât timp stai acolo. Nu-ți arată cu sinceritate cotloanele intime, ci te poartă numai pe străzi parcă dinadins pregătite pentru ochii oaspeților. Nu cred că n-are și Viena, cum avem și noi la București, străzi fără asfalt, cu gropi, cu leșuri de câini întinse pe sub garduri, cartiere fără canalizare, cu veceul în curte, clădiri cu pereții sparți, mâncate de igrasie, blocuri mohorâte, maidane cu mormane de gunoi și câte și mai câte lucruri care, de ce să nu recunoaștem, nu fac cinste unei capitale, dar măcar noi avem franchețea de a nu le ascunde. La noi, ce e-n gușă e și-n căpușă.

Citeste si: Cântarea României, defăimarea Occidentului (6) - Răzbunarea unui român sărac

Cu toate astea, ne-a cam plăcut Viena. Pentru că este un oraș tolerant. Ne-a primit așa cum eram și ne-a lăsat în pace. De asta oftăm acum, când trenul care ne va duce la Frankfurt se smulge fără efort din înțepenire și începe să alunece pe calea ferată lin ca o bărcuță de hârtie în cadă. Și mai oftăm din cauză că ne îndepărtăm tot mai mult de țara noastră, ne afundăm în neagra străinătate și asta ne face să ne simțim cumva ai nimănui, abandonați și vulnerabili. Mă gândesc sincer, cu emoție, că la întoarcerea acasă, când voi coborî în Gara de Nord, voi da chiștoacele la o parte cu palma și voi săruta pământul țării.

Citeste si: Cântarea României, defăimarea Occidentului (5) - Șunca din seif

Departe, în zare, o rafinărie OMV suflă în cer, prin zeci de guri, nori de fum și de aburi. Partea aia de cer e mohorâtă, o pată cenușie pe catapeteasma sinilie, imaculată. În semn de recunoștin