Noi nu ne-am imaginat acea experienţă care se numeşte „viaţa sub comunism". Am trăit-o.
Săptămâna trecută, fiind la Paris să iau parte la un colocviu organizat de Stéphane Courtois („Cartea neagră a comunismului"), am observat o diferenţă de temperatură între starea opiniei publice de acolo şi de la Bucureşti, vizavi de aniversarea a 20 de ani de la căderea zidului de la Berlin. Ni se trage de la obiceiul nostru de a ne privi buricul. D-aia nu părem a ne mai aminti ceva. Eventual, prin somnul nostru mai bântuie fantoma lui Ceauşescu.
Dar cum s-au petrecut lucrurile la Kremlin, Varşovia&Gdansk, Praga, Budapesta şi Sofia suntem înclinaţi să ignorăm. Acolo am dat încă din aeroport (afişe) peste o supraofertă de dezbateri. Televiziunile au programat ore în şir de filme documentare, transmisii în direct, talk show-uri cu personaje istorice. I-am văzut pe Kohl, Gorbaciov, Thatcher, Bush. Dar şi disidenţi est-europeni, militanţi, martori ai evenimentelor.
Editurile au scos sute de titluri, jurnalele, de asemenea, au dedicat numere speciale. Astea corespunzând unui interes real al lumii occidentale pentru ce s-a întâmplat atunci. Sigur, e şi o mare afacere - se poartă brandul „comunism", chipie, tricouri cu secera şi ciocanul, insigne, bucăţi de piatră provenind din zid. Etc. Dar este şi un fenomen de recuperare a memoriei - plecând de la ideea că milioane de oameni din estul Europei s-au eliberat fără ajutor occidental.
Căderea comunismului s-a produs când s-a înţeles că nu e nimic de aşteptat de la Occident, că nu vor veni paraşutiştii lor să ne „scoată din ghiarele monstrului bolşevic". Asistăm la un gest reparatoriu, care aduce Occidentul pe partea bună a istoriei. Mulţi lideri occidentali s-au temut de prăbuşirea regimurilor comuniste, de haosul care putea să iasă de aici. În fapt, nu erau pregătiţi pentru această mare schimbare a raportului de forţe