Nu fusesem niciodata acolo: inainte de 1989 din teama, ca orice refugiat in vest, dupa 1989 din lipsa de timp, caci tot timpul liber, imi spuneam atunci, il datoram Romaniei. Acum m-am mai linistit, altfel spus, Romania a avut ea insasi grija sa ma linisteasca, asa ca, mi-am zis, hai la Praga.

Cum sa scriu? Rubrica aceasta nu este de turism si nici nu izvoraste, sper, din putul gindirii gen „ei cu ale lor, noi cu ale noastre“. Aici sau in alte locuri ma obsedeaza doar varianta la un vechi adagio, anume „peut-on être Roumain autrement?“. Nu stiu daca acest lucru este posibil, nici daca eu sint realmente un alt gen de roman, stiu doar ca, umblind prin lume, traiesc si am trait mereu sentimentul urgent ca trebuie sa fiu un alt fel de roman, mai aproape, desi in continuare diferit, de neamurile intilnite.

Identitatea mea, ca a oricaruia, nu este numai etnica, ci este, inevitabil, si etnica. Un dat, lingvistic si cultural, la care nici nu vreau sa ma limitez si de care nici nu pot sa ma dezbar, dar pe care as vrea totusi sa-l modific, sa-l civilizez, sa-l deteritorializez din automatismul bucurestean si sa-l reteritorializez intr-un romanesc european. European ca si „cehismul“, poate, care imi pare a fi realizat acest deziderat aparent utopic cu acelasi firesc cu care a reusit sa realizeze o revolutie si un stat de catifea. Cum sa intelegem, daca nu si sa explicam, taria acestei catifele indestructibile, noi cei care am uitat cu totul durerea singelui revarsat pe caldarim?

O teza durabila in trairea istoriei de catre romani ca si in istoriografia acestei tari este ca ea a stat totdeauna „in calea“ diversilor navalitori si ca, datorita acestora, aici n-a putut ramine niciodata „piatra peste piatra“. Putinul pe care azi il ridicam, miine il distrugeau alte hoarde, si doar prin sacrificarea Anei reusea Mesterul Manole sa tina zidul sus, chit