Mi se pare că, uneori, prinşi în rutina de zi cu zi, în cea a profesiunii, a vieţii, nu mai poposim, nu mai revenim, mai exact, asupra lucrurilor pe care le considerăm cunoscute. Consumate. Împachetate. Filosofic, fizic, metafizic. Ni se pare, uneori, că descoperirile nu presupun decît noul, necunoscutul absolut şi exclud reinterpretările, analizele proaspete, pline de voluptatea perspectivelor inedite, a unor înţelegeri profunde, încărcate de alte lumini, de alte coduri, de alte experienţe. Distanţarea, disponibilităţile cu care investim privitul înapoi, răgazul pe care ni-l acordăm pentru înfăptuirea acestui lucru, reaşezarea termenilor discursului, toate acestea şi încă multe altele ţin de acea formidabilă putere a curiozităţii. Ea, de fapt, ne ţine fantastic de tineri, de dinamici, de deschişi, de împătimiţi de ceea ce facem, de ce gîndim, de meseriile noastre, de ce iubim, de ce ne dă satisfacţia că nu am devenit seci, uscaţi, dezagreabili, cărbuni de bucătărie, cum spunea Nietzsche, cîndva.

Mi se pare că, uneori, din perspectiva celor de mai sus, ne mulţumim să tratăm în viteză arta actorului. De pildă. Ne mulţumim să punctăm, de prea multe ori în şabloane, cum s-a achitat sau nu de un rol, ce a făcut sau nu dintr-un personaj, cum l-a dezamăgit sau nu pe regizor. Folosim, fără argumente neapărat, cuvinte tari, superlative pompoase, care, la urma urmelor, nu fac mai mult decît să gâdile, pentru o vreme, ceva orgolii. Există şi cealaltă variantă, cînd actorul este sancţionat. Pentru tot. Chiar şi pentru lipsa de inspiraţie a regizorului, pentru pista greşită pe care l-a condus sau l-a lăsat să meargă singur, abandonat propriilor inerţii. Actorul este la rampă. El este ceea ce se vede, palpabil, concret, în carne şi oase, expus pe de-a întregul privirilor, devorărilor, adulaţiei, execuţiei. Seară de seară. Cu toată munca unei echipe în spate. Mi se pare fire