Premierul Ungureanu şi ministrul Baba au analizat astăzi ordinul guvernamental privind înscrierea în şcoli şi au ajuns la concluzia că este bun aşa cum este, avansând soluția ca Inspectoratele şcolare să mărească numărul de elevi din clase sau supraînscrierea să se rezolve după criterii proprii ale şcolii, avizate deja de către inspectoratele locale.

Metodologia de înscriere la şcoli va continua să fie pe criteriul proximității, adică prioritate au copiii arondați circumscripției respective, abia în etapele ulterioare urmând a se completa locurile cu copii din alte zone. In Bucureşti 50 la sută dintre părinți şi-au înscris anii trecuți copiii la altă unitate de învățământ decât cea la care erau arondați.

Când apărea Legea Educației, România intra teoretic pe panta unor state-laborator precum Chile, unde după liberalizarea învățământului țara s-a umplut de şcoli private iar şcolile au ajuns să fie segregate după venit şi etnie. Ca şi legea chilienilor, legea românească a educației prevedea competiția între şcoli ca soluție pentru îmbunătățirea calității educației. Sistemul “finanțării care urmează elevul” prevedea ca şcolile bune să atragă mai mulți elevi iar şcolile de slabă calitate să piardă bani pentru ca nu au elevi, să îşi dea interesul şi, dacă nu reuşesc, să fie în cele din urmă preluate de alte şcoli.

Ceea ce se întâmplă în astfel de situații este că şcolile bune fie acceptă să funcționeze peste capacitate, caz în care calitatea scade, fie încep să introducă tot felul de criterii de selecție, moment în care apar şi discriminările şi începe segregarea pe criterii de venit sau pe mai ştiu eu ce alte idei – acum câțiva ani o grădiniță apărea în presă după ce directoarea pusese un afiş în geam prin care limita înscriererea copiiilor cu un părinte şomer- cu alte cuvinte, în loc să îşi caute de muncă, părintele să stea acasă să îngrijească cop