Statul “asistenţial” sau “social” îşi are originile în iniţiativele propuse în Germania pe vremea lui Bismark. Ideea de asistenţă şi protecţie socială s-a rafinat apoi în Marea Britanie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca reacţie sau alternativă la statul în război (“warfare state”). În prezent se cunosc trei tipuri majore de abordări în această privinţă: (1) statul asistenţial bazat pe stabilirea unor reguli clare de acordare a ajutoarelor sociale şi pe o birocraţie foarte mare menită să controleze şi să coordoneze un astfel de sistem; (2) statul asistenţial în care regulile sunt mai generale şi birocraţia mai mică (modelul nordic european), fiind suficient să îndeplineşti nişte criterii minimale pentru a te încadra într-o anumită clasă de ajutor primit de la stat şi (3) statul asistenţial care asigură un minim garantat de avantaje sociale ca o componentă a cetăţeniei şi a drepturilor derivate din aceasta (modelul anglo-saxon).

Neosocialiştii nu mai ştiu ce să facă pentru a da o justificare virtuţiilor intervenţiei statului, fără prea mare succes, în mijlocul turmei “ticăloase” de oameni. Conform definiţiei furnizate de nişte academici socialişti de origine germană (Arne Heise ar fi unul dintre ei) din a căror “opere” răzbate un intervenţionism mai ceva ca cel pe care l-a cunoscut economia planificată sovietică, statul social este acel stat care ne oferă protecţie împotriva a 5 riscuri: bătrânețea, boala, șomajul, accidentarea și sărăcia. Statul bunăstării, în opinia acestor socialişti, ar fi acel stat care, pe lângă cele cinci riscuri de mai sus, instaurează “acțiunea legitimată democratic la nivel macro- și microsocietal pentru realizarea unei societăți incluzive și participative” (citat din această sursă). Evident că neosocialiştii nici nu vor să mai audă de statul asistenţial care este perimat ca şi concept (continuă să inventeze noi concept