Greu de crezut că apelul la moralitate sau bătutul de obraz al preşedintelui la adresa băncii centrale a Austriei va avea vreun efect asupra recomandării acesteia ca băncile cu capital austriac să se descurce pe cont propriu în ţările de reşedinţă. Pentru că dacă este adevărat că privatizarea sistemului bancar autohton a fost o precondiţie a aderării la UE aceasta nu a avut loc împotriva voinţei noastre. Nici acuza potrivit căreia băncile au avut profit nu prea e la locul ei, că doar n-au venit aici să facă pierdere. Nu poţi fi în Uniune doar atunci când îţi convine, dacă beneficiezi de libera circulaţie a persoanelor depildă, atunci trebuie să accepţi că şi capitalurile trebuie să se mişte fără restricţii.
În subsidiar însă, preşedintele a afirmat un mare adevăr, anume acela că România este dependentă de finanţarea în monedă străină, din simplul motiv că economisirea internă este insuficientă pentru creşterea economică. Consecinţă a integrării în clubul european, creşterea economică din anii de supraîncălzire a economiei româneşti a amorsat dezechilibre macroeconomice majore, corectate ulterior cu preţul austerităţii şi al recesiunii. Astăzi, când economia cunoaşte, în ceea ce priveşte indicatorii macroeconomici, o situaţie, prin comparaţie mult mai bună decât state dezvoltate din UE, în ceea ce priveşte datoria publică, deficitul bugetar şi cel de cont curent, perspectivele creşterii economice rămân dependente de aceeaşi finanţare externă. Finanţare externă care paradoxal a fost principalul factor de „stimulare” a dezechilibrelor macroeconomice.
Concluzia care s-ar putea trage este că avem de-a face cu un cerc vicios, acela în care accesul facil la capital extern conduce la o creştere economică nesănătoasă, bazată pe consum nesustenabil, care ulterior trebuie corectat cu costuri enorme, iar lipsa acestuia duce la recesiune şi subdezvoltare. Ca să fol