Desi, dupa cum se stie (sau nu...), cea de-a 17-a editie a Festivalului National de Teatru s-a incheiat pe 15 noiembrie, vom continua examinarea ofertei sale de spectacole acum si in saptamana ce urmeaza, intrucat reuniunea bucuresteana - cea mai ampla si mai pretentioasa (cu pretentii, adica) din Romania, alaturi de Festivalul International de Teatru de la Sibiu - pune in fata observatorului interesat nu doar un numar (foarte mare) de reprezentatii, ci si o serie de probleme de a caror dezlegare depinde insasi fizionomia scenei autohtone. Macar pana la anul...
Asta, in mod aparent paradoxal, cu atat mai mult cu cat festivalul a devenit, incepand de la editia trecuta, intrucatva international, caci inglobeaza - separate cu grija intr-un "modul" autonom - si montari invitate de pe continent, ba chiar de pe mapamond. Mult mai plina de semnificatii si de consecinte decat ar putea parea, aceasta deschidere spre exterior (practicata, e drept, si la unele dintre editiile mai vechi, la scara redusa, insa, si cu titlu oarecum exotic) pune produsele scenice nationale intr-o lumina cu totul diferita si incita la meditatie pana si spiritele in general netulburate, convinse ca teatrul romanesc este (in continuare) cel mai bun din Europa, daca nu din lume. Existenta unui termen de comparatie, indiferent ca aceasta comparatie are loc in mod explicit sau implicit, nu poate sa nu starneasca macar curiozitate; o data curiozitatea satisfacuta, vor urma - sa speram - concluziile si, cum se zicea la sedintele de pe vremuri, masurile. De care e nevoie cat mai curand.
Pentru ca faptul cel mai grav evidentiat de FNT prin punerea alaturi a multimii de spectacole romanesti socotite "de varf" si a celor catorva spectacole straine ilustrand zone geografice si culturale diverse, faptul cel mai batator la ochi si mai descurajant este scaderea, pe teritoriul teatral national