Alina Dumitru s-a apucat de judo la vârsta de 12 ani
Familia româncei trăieşte de multă vreme în Canada
Trudă, ambiţie, valoare. Şi încă ceva. Alina Dumitru e figura simbol a miracolul sportului românesc, ce continuă să scoată aur din piatră seacă. Cartierul Militari, strada Apusului. Ultimii ani ai comunismului. Universul copilăriei se afundă sub cimentul spaţiului îngust din spatele blocului. Niciun fir de iarbă, doar norii de praf ce, amestecaţi cu ţipetele puzderiei de copii evadaţi în căutarea unui loc de joacă, creează, de sus de la ferestre, imaginea unui teatru de război. „Piţi, vino şi pune mâna pe carte!”. Glasul poruncitor al mamei abia o convinge pe Alina să-i lase doar pe băieţi bătând mingea în perimetrul strâmt al pietroaielor pe post de porţi de fotbal.
Mezina familiei Dumitru „era de mică băieţoasă, luptătoare”. Laur, unul dintre cei doi fraţi (celălalt, Gabi, e stabilit în Canada), şi-aduce aminte cum a înflorit în mintea Alinei ideea de a face sport într-un cadru organizat. Era în clasa a cincea, vălul epocii de aur se ridicase, iar la Şcoala 198 s-a organizat o selecţie pentru judo. Mai toate prietenele din bloc i s-au prezentat unui anume domn Câmpeanu, dar, peste ani, una singură a răzbit valurilor performanţei.
Visând la imnul României
La Piteşti, prima deplasare, cu lotul de junioare, apoi al Cluj. Apoi, altele şi altele. Privaţiunile nu i-au barat drumul. „Venea acasă doar de sărbători şi vara, câteva săptămâni. Ne vedeam din ce în ce mai rar”. Cele câteva secunde de neatenţie de au privat-o de podiumul olimpic la Atena i-au testat la maximum rezistenţa psihică. Alina nu s-a dat bătută. „Visul ei era acela de a auzi cântându-i-se imnul României pe podiumul olimpic!”.
„Telefoane, cât într-un an întreg”
Cum ceilalţi apropiaţi sunt plecaţi în Canada, la Gabi, celălalt frate, rămas la Bucureşti, preia
