Romania a iesit cu adevarat din somnul indiferentei si din zona gri a istoriei o data cu primirea sa in NATO, decisa la Summitul de la Praga in 2002. Occidentalizarea a devenit astfel proiect pentru Romania, un proiect care nu a fost insa conceput de elitele interne, cum s-a intamplat in urma cu 150 de ani, cand generatia pasoptista a inceput prima modernizare, ci de organizatii externe precum NATO si UE.

Romanii au iesit din izolare cu ajutorul marilor democratii si au progresat sub presiunea institutiilor euro-atlantice care au stat cu biciul pe autoritatile de la Bucuresti, obligandu-le sa-si reformeze legile, economia si justitia. Fara optimismul unor lideri occidentali care au mizat pe dorinta romanilor de a iesi din lumea confuza a postcomunismului iliescian si fara strategia Vestului de recuperare a Estului, Romania ar fi ramas o periferie saraca si instabila. Fara biciul euro-atlantic, statul roman ar fi fost, probabil, condus inca de vechii profesionisti ai serviciilor secrete si de o noua nomenklatura consolidata dupa modelul Kremlinului. Fara umbrela NATO, investitiile straine ar fi continuat sa ocoleasca Romania, tara care a debutat in epoca postcomunista cu lozinca "Noi nu ne vindem tara". Fara protectia atlantica, Bucurestiul s-ar fi deplasat probabil spre Rasasit, dupa impulsul primului presedinte postceausist, care s-a grabit in 1991 sa semneze un tratat de vasalitate cu Gorbaciov, inca presedinte al Uniunii Sovietice.

Romanii datoreaza Aliantei Nord-Atlantice si Uniunii Europene nu doar progresele economice si traiul mai bun, ci si democratizarea institutiilor interne, care s-a produs lent, dar ireversibil. La randul lor, occidentalii si-au rascumparat in acest fel datoriile mai vechi din perioada cand au abandonat aceasta jumatate de continent in voia sovieticilor. Motivatia oficiala a lui Churchill din 1946, cand a declarat